TELLUS PLANA : Teritoriul Libertății
Autor: Mihail Ispan
ISBN: 978-3-754968-80-2
În acest articol îți voi explica cum se formează Luna, ce reprezintă structura Lunii și mișcarea Lunii. Aceasta este pentru prima dată în istoria omenirii când se publică informații corecte despre formarea, imaginea și mișcarea Lunii. Pentru a înțelege acest articol în mod profund îți recomand să studiezi cu mare atenție cel puțin următoarele capitole din cartea mea intitulată: PĂMÂNTUL PLAT, IMOBIL ȘI INFINIT: Teritoriul Libertății:
. Structura perspectivei.
. Soarele.
. Luna.
. Soarele Negru.
Ideal ar fi să studiezi cu mare atenție toate informațiile din cartea sus-menționată.
Îți recomand să studiezi acest articol în mod foarte atent pentru a putea înțelege Luna în mod profund. În acest articol există multe detalii. Toate detaliile sunt foarte interesante. Aceste detalii pot părea la prima vedere a nu a avea vreo legătură între ele însă aceasta este numai o aparență. Fiecare detaliu din acest articol este foarte important. Un detaliu este o piesă a unui fenomen. În momentul în care ai înțeles toate piesele fenomenului respectiv, vei putea ansambla în spiritul tău fenomenul respectiv astfel încât să poți vedea cu ochii minții imaginea de ansamblu al fenomenului respectiv și să poți înțelege evoluția lui în timp.
Notă: Unele imagini au o rezoluție foarte mare pentru a putea fi studiate mai bine. Îți recomand să apeși pe aceste imagini și să le mărești pe monitorul tău, eventual să le descarci și să le mărești pe computer pentru a le putea studia mai bine.
1. Introducere
Luna a fost dintotdeauna cea mai misterioasă entitate cerească. Ea pare a-și schimbă forma, mărimea, culoarea, luminozitatea și poziția sa de pe cer.
Există Superlună și Microlună. Superluna este Luna aflată în faza de lună plină care apare la atunci când Luna se află la Perigeu, deci atunci când Luna se află la altitudine minimă. Microluna este Luna aflată în faza de lună plină care apare atunci când Luna se află la Apogeu, deci atunci când Luna se află la altitudine maximă.
Luna poate avea diferite nuanțe de gri, de albastru, de galben, de portocaliu sau de roșu. Luminozitatea ei variază. Spre exemplu, luminozitatea Superlunii este mai mare decât luminozitatea Microlunii. Luna își schimbă poziția sa de pe cer prin faptul că răsare la orizont și se ridică pe cer după care apune în spatele liniei de orizont.
Suprafața Lunii prezintă o structură foarte interesantă. Există efecte deosebite produse de Lună. Un astfel de efect este acela în care suprafața Lunii este compusă dintr-o suprafață foarte luminoasă care are forma de lunulă și o suprafață mai puțin luminoasă care pare a avea o formă de elipsă. Lunula este forma părții curbate a secerii.
Luna are o mișcare ciclică. Această mișcare se numește ciclul lunar. Ciclul lunar se efectuează în aproximativ 30 de zile. Perioada de aproximativ 30 de zile este numită lună calendaristică. Deoarece Luna are o mișcare ciclică, cu ajutorul mișcării ei se poate măsura timpul și deci pe baza acestei mișcări se pot realiza calendare. Aceste calendare se numesc calendare lunare deoarece ele se bazează pe mișcarea lunii. Chiar și în calendarele solare, mișcarea lunii este luată în considerare căci, în aceste calendare, anul este împărțit în 12 luni calendaristice.
Luna este un fenomen extrem de complex. Acest fenomen este atât de complex încât astronomii contemporani nu au reușit să ofere absolut nicio informație științifică și corectă despre Lună în pofida faptului că dețin o finanțare supergigantică și că sunt dotați cu cea mai modernă aparatură din lume. Nici chiar în scripturile înțelepților antici nu există vreo informație științifică și minuțioasă despre Lună. Luna este o entitate atât de misterioasă încât toate culturile lumii au ridicat-o la rang de zeitate. Ea a rămas un mister până în zilele noastre. În acest articol, voi dezvălui acest mister.
2. Definiții și Explicații
Înainte de a explica Luna este nevoie de informații preliminare. În acest capitol, îți ofer definițiile noțiunilor fundamentale și informațiile preliminare ce sunt necesare pentru a înțelege Luna.
. Rezoluția imaginii
În această secțiune este vorba despre rezoluția entităților luminoase de pe cer și nu despre rezoluția imaginilor din tehnica fotografică sau cea de filmare.
Rezoluția imaginii este cantitatea detaliilor de natură luminoasă care provine de la entitatea respectivă. Cu cât entitatea are o luminozitate mai mare, cu atât cantitatea detaliilor de natură luminoasă ce provine de la acea entitate este mai mare și deci rezoluția acelei entități este mai mare. Cu cât entitatea are o luminozitate mai mică, cu atât cantitatea detaliilor de natură luminoasă ce provine de la acea entitate este mai mică și deci rezoluția acelei entități este mai mică. Instrumentele optice, precum telescopul, deci instrumentele care pot mări entități îndepărtate pentru a se putea observa detalii, pot mări entitatea respectivă numai până la rezoluția maximă a entității respective. În momentul în care se atinge rezoluția maximă se poate spune că rezoluția a fost consumată. Dacă după consumarea rezoluției se va mări în continuare entitatea respectivă, atunci nu se vor mai vedea noi detalii, ci imaginea va deveni din ce în ce mai distorsionată.
Mărirea entităților luminoase de pe cer cu ajutorul instrumentelor optice se poate simula pe computer. Imaginile 1, 2 și 3 sunt un exemplu pentru o astfel de simulare. În imaginea 1 se poate vedea Luna pe cerul nopții. Pe partea de jos a lunii există o zonă în care se află un cerculeț aproape alb ce este înconjurat de un inel de culoare mai închisă. Această zonă am mărit-o cu factorul 2, adică am mărit-o de două ori.
În imaginea 2 se poate vedea zona respectivă mărită cu factorul 2. După cum observi, în această zonă apar detalii noi și imaginea este clară. În partea de sus a cercului se pot vedea raze mici care par a proveni din acest cerc. Aceste raze mici sunt un exemplu de detalii noi ce apar prin mărirea imaginii 1. Zona respectivă am mărit-o cu factorul 20. În imaginea 3 observi această zonă mărită cu factorul 20. După cum observi, în această zonă nu mai apar detalii noi, iar imaginea este neclară. Putem spune că rezoluția imaginii a fost consumată deoarece pe imagine nu mai apar detalii noi. Dacă vom mări și mai mult această zonă, nu vor mai apărea detalii noi, ci imaginea se va distorsiona și mai mult.
Exceptând Soarele, Luna este cea mai luminoasă entitate de pe cer.
Un aparat modern de fotografiat poate avea un zoom optic de 125x și un zoom digital de 250x. Un astfel de aparat poate consuma cu ușurință rezoluția Lunii. Unii platiști fotografiază stelele mărindu-le cu funcția de zoom optic și cu cel digital pentru a le studia mai bine. Stelele au o rezoluție foarte mică. Criticii platiștilor spun că acele fotografii sunt defocusate. Unele dintre aceste fotografii pot fi defocusate, însă multe dintre ele sunt realizate cu un zoom optic și digital atât de mare încât s-a depășit cu mult rezoluția acelor stele. Defocusarea și mărirea imaginii dincolo de rezoluția entității respective produc același efect și anume distorsionarea imaginii.
Cele mai mari telescoape gigantice din lume sunt, în ordinea mărimii lor, următoarele:
1. Marele Telescop din Insulele Canare aflat pe insula San Miguel de la Palma din Spania.
2. Observatorul astronomic W. M. Keck format din telescoapele Keck 1 și Keck 2. Acest observator astronomic se găsește în apropierea piscului unui vulcan inactiv numit Mauna Kea din statul Hawaii, S.U.A.
3. Marele Telescop din Africa de Sud. Acest telescop se află în orașul Sutherland din Africa de Sud.
4. Marele Telescop Binocular. Acest telescop se află pe muntele Graham din Arizona, S.U.A.
Există mai multe telescoape gigantice în lume, însă niciunul dintre acestea nu poate opține imagini mai detaliate decât imaginile produse de un aparat modern de fotografiat din cauza menționată mai sus. Este posibil ca aceste telescoape să fie folosite în alte scopuri.
. Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică, numită și presiunea barometrică, este presiunea existentă în interiorul atmosferei terestre. Cu cât altitudinea crește, cu atât presiunea atmosferică descrește. Altfel spus, presiunea atmosferică existentă la o altitudine mare este mai mică decât presiunea atmosferică existentă la o altitudine mică. Descreșterea presiunii atmosferice conduce la descreșterea densității aerului. Altfel spus, la altitudini mari există mai puțin aer decât la altitudini mai mici. Acesta este motivul pentru care atmosfera terestră are o densitate mai mare decât cea a atmosferei cosmice. Atmosfera cosmică are o densitate extrem de mică fiind compusă din gaze ușoare precum hidrogen, helium, nitrogen, oxigen și dioxid de carbon.
. Viteza orbitalo-tangențială și cea orbitalo-unghiulară
În imaginea 1 este reprezentată mișcarea de rotație orbitală a unei entități văzută de sus. În imaginea 2 este reprezentată mișcarea de rotație orbitală a unei entități văzută în mod frontal. Traiectoria unei entități care se mișcă în jurul unui punct aflat la distanță față de acea entitate se numește orbită. În cazul de față, traiectoria este un cerc. Viteza este raportul dintre distanța parcursă de o entitate și perioada de timp în care entitatea parcurge acea distanță. Viteza orbitalo-tangențială este viteza unei entități care se mișcă în jurul unui punct aflat la distanță față de acea entitate. Această viteză este distanța exprimată într-o unitate de lungime pe unitatea de timp. Viteza orbitalo-unghiulară este numărul de radiani pe unitatea de timp.
Elementele din aceste imagini sunt următoarele:
. planul format de traiectoria entității se numește plan de rotație.
. o este punctul în jurul căruia se mișcă entitatea respectivă și se numește punct de rotație.
. a este punctul prin care trece entitatea la momentul t1.
. b este punctul prin care trece entitatea la momentul t2.
. α este unghiul dintre dreapta oa și ob. Arcul acestui unghi este parcurs de entitate în intervalul de timp t2 - t1. Acest interval de timp îl voi nota cu t.
. V este vectorul vitezei orbitalo-tangențiale.
. ω este vectorul vitezei orbitalo-unghiulare.
. c este vârful vectorului V.
. d este vârful vectorului ω.
. r este raza de rotație.
. direcția vectorului V este dreapta care trece prin bc. Această direcție este întotdeauna tangentă la orbită și se schimbă în permanență.
. direcția vectorului ω se află întotdeauna în centrul planului de rotație și este întotdeauna perpendiculară pe acest plan. În cazul de față, direcția acestui vector este dreapta care trece prin od.
. distanța bc reprezintă modulul vectorului V. Modului vectorului V este mărimea scalară a acestui vector. Această mărime se exprimă, spre exemplu, în modul următor: 7,9 km/s.
. distanța od reprezintă modulul vectorului ω. Modulul vectorului ω este mărimea scalară a acestui vector. Această mărime se exprimă, spre exemplu, în modul următor: 15 grade/oră sau 2¶/24 = 0,26 radiani/oră.
. săgeata din interiorul unghiului α indică asupra sensului de rotație în care se mișcă entitatea respectivă.
. sensul vectorilor este indicat de săgeata respectivă.
. sensul vectorului V se schimbă în permanență, însă în așa fel încât vectorul ω să aibă tot timpul același sens.
. sensul vectorului ω este întotdeauna sensul dat de mișcarea liniară a unui tirbușon față de dopul în care intră atunci când s-ar învârti în sensul de rotație al entității respective. Spre exemplu, dacă te uiți de sus la un dop și înfigi prin el un tirbușor prin învârtirea tirbușonului în sens orar, atunci tirbușonul va intra în dop ceea ce înseamnă că sensul vectorului ω va fi dinspre tine în jos.
Unghiul se poate exprima în grade și în radiani. Exprimat în grade, un cerc are 360 de grade. Exprimat în radiani, un cerc are 2¶. În consecință, 360 grade = 2¶. 1 radian = 360/2¶. Reprezentarea zecimală a lui ¶ trunchiat la 4 zecimale este: 3,1415. Dacă unghiul de rotație este exprimat în radiani, atunci între viteza orbitalo-tangențială și cea orbitalo-unghiulară există următoarea relație matematică:
V = ω x r
În consecință, dacă viteza orbitalo-unghiulară rămâne tot timpul constantă și raza orbitei crește va crește și viteza orbitalo-tangențială, iar dacă raza orbitei scade va scădea și viteza orbitalo-tangențială. Există și posibilitatea creșterii vitezei orbitalo-unghiulare în cazul în care raza este constantă și cea a creșterii vitezei ortbitalo-unghiulare în cazul în care raza este variabilă, însă aceste posibilități sunt ușor de dedus și nu ne interesează în acest articol.
. Reflexia și Refracția luminii
În imaginea 1 este reprezentat modul principial de funcționare a reflexiei.
Reflexia luminii este fenomenul de modificare a direcției de propagare a unei raze de lumină prin ricoșarea acestei raze atunci când atinge suprafața unui mediu diferit decât cel din care provine. Raza de lumină care provine de la sursa de lumină se numește rază incidentă. Suprafața atinsă de raza incidentă și de pe care ricoșează această rază se numește suprafață de reflexie. În acest caz, suprafața de reflexie este suprafața apei. Dreapta perpendiculară pe suprafața de reflexie se numește normala la suprafața de reflexie. Unghiul pe care îl face raza incidentă cu normala la suprafața de reflexie se numește unghi de incidență. Unghiul pe care îl face raza reflectată cu normală se numește unghi de reflexie. Mediul în care are loc reflexia se numește mediul de reflexie. În acest caz, mediul de reflexie este aerul.
Raza incidentă se îndreaptă spre suprafața de reflexie, atinge această suprafață și își schimbă direcția de propagare prin ricoșare îndepărtându-se de această suprafață. Legea reflexiei afirmă că unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie. Reflexia poate avea loc în același mediu. Oglinda este una din instrumentele utilizate ce se bazează pe fenomenul de reflexie a luminii.
În imaginea 2 este reprezentat modul principial de funcționare a refracției. Refracția luminii este fenomenul de modificare a direcției de propagare a unei raze de lumină prin răsfrângerea acestei raze atunci când aceasta traversează suprafața de separare a două medii diferite. Raza de lumină care provine de la sursa de lumină se numește rază incidentă. Suprafața atinsă de raza incidentă și prin care trece această rază dintr-un mediu în celălalt mediu se numește suprafață de refracție. În acest caz, suprafața de refracție este suprafața apei. Dreapta perpendiculară pe suprafața de refracție se numește normala la suprafața de refracție. Unghiul pe care îl face raza incidentă cu normala la suprafața de refracție se numește unghi de incidență. Unghiul pe care îl face raza refractată cu normala se numește unghi de refracție. Mediul în care are loc refracția se numește mediul de refracție. În acest caz, mediul de refracție este apa.
Raza incidentă se îndreaptă spre suprafața de refracție, atinge această suprafață și își schimbă direcția de propagare prin răsfrângere îndepărtându-se de această suprafață. Legea refracției afirmă că unghiul de incidență nu este întotdeauna egal cu unghiul de refracție. Reflexia are nevoie de două medii diferite. Lentila este una din instrumentele utilizate ce se bazează pe fenomenul de refracție a luminii.
În imaginea 1, Soarele se află la amurg în apropierea orizontului ceea ce face ca discul solar să producă o dâră alungită de lumină pe suprafața apei. Suprafața apei pare a se înclina în mod ascensional spre linia de orizont. Acest efect de înclinare a suprafeței apei este o aparență ce este datorată perspectivei. Planul discului solar pare a fi vertical. Verticalitatea discului solar este o aparență ce se datorează perspectivei. În consecință, unghiul aparent dintre suprafața apei și cea a discului solar este ceva mai mare de 90 de grade.
În imaginea 2 se află o baltă în care se poate vedea reflexia discului solar. Balta este formată din apă. Deasupra bălții se află aer. Pe cer, deci deasupra bălții, se află discul solar. Aerul este un mediu mai puțin dens decât apa. Reflexia discului solar are loc exact pe suprafața apei, adică exact pe suprafața superioară a mediului mai dens. Putem spune că discul solar se proiectează pe apă.
În această imagine se află o fotografie realizată dimineața la ora 9:00, în Bazilica Papală a Sfântului Petru. Această bazilică se află în Vatican. Cu ajutorul acestei imagini putem aprofunda fenomenul de reflexie a luminii.
Lumina care intră prin ușa bazilicii se reflectă pe pardoseala bazilicii sub forma unei dâre alungite de lumină. Acest efect luminos se bazează pe același principiu pe care se bazează și formarea unei dâre alungite de lumină de către discul solar atunci când Soarele se află la amurg în apropierea orizontului. Lumina care intră prin ferestrele bazilicii se reflectă pe pardoseala bazilicii sub forma aproximativă a ferestrei prin care intră. Putem spune că forma luminoasă a ferestrei se proiectează pe pardoseala bazilicii. Acest efect luminos se bazează pe același principiu pe care se bazează reflectarea discului solar în apa unei bălți atunci când Soarele se află deasupra bălții respective.
Acesta este și principiul pe care se bazează formarea Lunii. Luna este reflexia discului solar ce se formează la trecerea dintre mediul mai puțin dens la unul mai dens. În acest caz, mediul mai puțin dens este atmosfera cosmică, iar mediul mai dens este atmosfera terestră. Luna este este proiecția discului solar pe atmosfera terestră.
. Dispersia și Difuzia luminii
În imaginea 1 este reprezentat principiul de funcționare a dispersiei.
Dispersia luminii este fenomenul prin care o rază de lumină albă se descompune prin refracție în fascicule colorate de lumină la trecerea printr-un anumit mediu. Mediul care dispersează lumina se numește mediu dispersiv. Fasciculele colorate de lumină au culori ce alcătuiesc spectrul luminii albe. Aceste culori sunt: roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet.
În imaginea 2 este reprezentat principiul de funcționare a difuziei.
Difuzia luminii este fenomenul prin care o rază de lumină atinge o particulă și este deviată de la direcția ei de această particulă în mai multe direcții. În limbajul colocvial, difuzia se poate numi împrăștiere. În această imagine, particula este reprezentată prin cercul cu interior albastru pentru a indica faptul că această particulă este o moleculă de aer. Moleculele de aer difuzează o mare cantitate de fascicule albastre și o cantitate foarte mică de fascicule de alte culori. Aceasta este motivul pentru care în majoritatea cazurilor cerul este albastru.
În această imagine se află o fotografie realizată dimineața la ora 9:00, în Bazilica Papală a Sfântului Petru. Această bazilică se află în Vatican. Cu ajutorul acestei imagini putem aprofunda fenomenul de difuzie a luminii. Lumina solară pătrunde prin ferestrele bazilicii și produce două tipuri de lumină. Aceste două tipuri de lumină le putem intitula: lumină sub formă de raze distincte de lumină și lumină uniformă. În această bazilică se află mult praf. Razele distincte de lumină se formează datorită fenomenului de difuzie a luminii provocate de particulele de praf din bazilică, iar lumina uniformă din bazilică se formează datorită fenomenului de reflexie a luminii. Particulele de praf sunt mai mari decât particulele de aer. Acesta este motivul pentru care particulele de praf pot difuza lumina albă, adică pot difuza tot spectrul luminos. Lumina care întâlnește particulele de praf este difuzată de aceste particule, deci este împrăștiată în multe direcții. Lumina difuzată de particulele de praf este albă. Deoarece ea este difuzată în multe direcții de toate particulele de praf din acea zonă, în acea zonă lumina devine strălucitoare. Strălucirea acestei lumini se datorează faptului că ea are o luminozitate mai mare decât lumina uniformă. Lumina uniformă din bazilică se datorează reflexiei luminii. Lumina ce intră prin geamurile bazilicii este reflectată de pereții bazilicii dar și de alte suprafețe aflate în bazilică. Altfel exprimat, pereții bazilicii și celelalte suprafețe aflate în bazilică reflectă de nenumărate ori lumina ce intră prin geamurile bazilicii creând astfel o lumină uniformă în interiorul bazilicii.
Deoarece lumina difuzată este mai strălucitoare decât lumina reflectată, lumina difuzată apare sub formă de raze distincte de lumină.
. Viziunea subacvatică
În imaginea 1 se află o fotografie realizată din perspectivă subacvatică. În această imagine se poate observa discul solar, atmosfera cosmică, atmosfera terestră și razele solare. Discul solar este partea luminoasă din care apar razele solare și care are o formă aproximativă de cerc. Observă faptul că în jurul discului solar există un inel mai puțin iluminat! Încearcă să mărești imaginea pentru a vedea mai bine acest inel. Acest inel este în fapt suprafața luminată de atmosfera cosmică. După cum am menționat mai sus, atmosfera cosmică este foarte puțin luminată datorită faptului că această atmosferă este foarte rarefiată. Acesta este motivul pentru care în jurul discului solar apare un inel întunecat. În imaginea 2 am desenat un două cercuri roșii și 4 linii albe ce sunt de demarcație. Cercul mic înconjoară discul solar. Între cercul mic și cel mare se află suprafața luminată de atmosfera cosmică și de razele solare. Între cercul mare și liniile de demarcație se află suprafața luminată de atmosfera terestră și razele solare. Suprafața luminată de atmosfera terestră are și ea forma unui inel de lumină. Liniile de demarcație indică marginile suprafeței totale de lumină. Această suprafață are o formă aproximativ rotundă. Obiectivul camerei de fotografiat nu a fost îndreptat pe o direcție perfect perpendiculară pe planul discului solar și care trece prin centrul discului solar, ci pe o direcție înclinată față de acea direcție. De aceea, centrul discului solar nu se află în aceeași poziție cu centrul cercului mare.
Lumina discului solar trece prin atmosfera cosmică și cea terestră și se proiectează pe apă. Atmosfera terestră este formată din aer. Aerul este un mediu ce are o densitate mai mare decât apa. În consecință, discul solar se proiectează pe suprafața superioară a mediului cu densitate mai mare.
Lumina discului solar trece pe mai departe prin apă ceea ce face ca ea să se poată vedea din perspectivă subacvatică. La fel cum procedează lumina discului solar, procedează și lumina provenită de la atmosfera cosmică și cea provenită de la atmosfera terestră.
Luna se formează după principiul prin care se formează întreaga suprafața totală de lumină din imagine. Există o mică diferență între formarea Lunii și formarea suprafeței totale de lumină. Luna se formează pe suprafața atmosferei terestre prin trecerea luminii solare prin atmosfera cosmică și prin cea terestră, iar suprafața de lumină din imagine se formează la suprafața apei prin trecerea luminii solare prin atmosfera cosmică, cea terestră și prin apă. În consecință pe Lună se vor vedea numai discul solar, lumina provenită de la atmosfera cosmică, o parte din lumina provenită de la atmosfera terestră și razele de soare. Pe Lună se vede o parte din lumina provenită de la atmosfera terestră deoarece ea are o anumită grosime și deci între planul format de suprafața sa superioară și planul format de suprafața sa inferioară există atmosferă terestră.
În imaginea 1 se află fotografia realizată din perspectivă subacvatică. Suprafața totală de lumină pare a fi convexă și în zona de la marginea ei se află elemente sub formă de vălurele. În imaginea 2 se află Luna. Suprafața Lunii pare a fi și ea convexă și prezintă elemente asemănătoare pe marginea de jos. Aceste elemente sunt foarte mici și deci le poți vedea mai bine dacă mărești imaginea. Altfel spus, între suprafața totală de lumină din fotografie și Lună există similitudini. Aceste similitudini există deoarece fenomenul de formare a suprafeței totale de lumină este similar cu fenomenul de formare a Lunii.
Acum îți voi dezvălui primul secret. Acest secret va fi uluitor și chiar șocant pentru mulți cititori. Elementele ce apar pe suprafața totală de lumină sub formă de disc solar, de inel al suprafaței atmosferei cosmice și de raze solare, apar și pe suprafața Lunii. În imaginea 3 am desenat 2 cercuri roșii. Cercul mic are o suprafață roșie și este suprapus pe discul solar. Între cercul mic și cercul mare se află imaginea proiectată de lumina ce provine de la atmosfera cosmică. Razele ce pornesc din centrul cercului mic sunt razele solare. De la cercul mare până la marginea Lunii se află proiecția atmosferei cosmice și a celei terestre. Discul solar nu se află în centrul Lunii datorită perspectivei. Acest aspect îl voi explica în rândurile ce urmează.
În imaginea 1 se află o fotografie în care se poate vedea, pe lângă altele, o stradă relativ lungă pe marginile căreia se află felinare. Această imagine ne ajută să înțelegem două principii ale perspectivei. Primul principiu este faptul că obiectele par a fi din ce în ce mai mici cu cât distanța dintre ochii observatorului și entitatea observată este mai mare. Cu cât distanța dintre observator crește cu atât lumina felinarului respectiv pare a fi mai mică. Al doilea principiu este faptul că tot ceea ce se află desupra ochilor observatorului pare a coborî din ce în ce mai mult cu cât distanța dintre observator și entitatea observată crește. Luminile felinarelor se află deasupra ochilor observatorului. De aceea, ele par a coborî din ce în ce mai mult cu cât distanța dintre ele și observator crește.
În imaginea 2 există fotografia din imaginea 1 peste care am suprapus două elemente și anume: un cerc de gimnastică numit hula-hoop și un disc cu suprafața albă. Am realizat această imagine pentru a ne putea imagina mai bine ce se întâmplă cu discul solar atunci când este privit prin Lună. Imaginează-ți că cercul hula-hoop se află deasupra ochilor observatorului! Imaginează-ți că la mare depărtare de observator există un disc alb de carton, că diametrul acestui disc este egal cu diametrul cercului hula-hoop, că suprafața acestui carton este paralelă cu suprafața cercului hula-hoop și că altitudinea centrelor celor două elemente este aceeași! Acum aplică cele două principii ale perspectivei enunțate mai sus. Dacă vei face asta vei observa că discul de carton va apărea micșorat și deplasat în jos față de centrul cercului hula-hoop.
În consecință, discul solar de pe suprafața Lunii nu se află în centrul Lunii, ci apare mai mic și deplasat în jos față de centrul Lunii datorită celor două principii ale perspectivei.
. Cupola aparentă
Perspectiva este structura imaginii provenită din realitatea exterioară trupului uman. Această structură este produsă de sistemul vizual.
Atunci când un observator se uită la cer, el privește o panoramă cosmică ce are dimensiuni supergigantice. Această panoramă este proiectată pe retina ochiului său ce are un diametru de aproximativ 22 mm. Deoarece panorama cosmică are dimensiuni supergigatice și ochiul uman are o retină cu un diametru de numai aproximativ de 22 mm, panorama cosmică nu poate fi proiectată exact ca în realitate pe retină, ci sub formă comprimată după anumite principii. Forma comprimată a panoramei cosmice poate fi numită „realitatea privită în perspectivă”. Principiile de comprimare a panoramei cosmice sunt principiile pe baza cărora funcționează perspectiva. În consecință, pentru a înțelege fenomenele cosmice este imperios să înțelegi principiile pe baza cărora funcționează perspectiva. Unul dintre principiile perspectivei este faptul că ochiul uman produce întotdeauna o imagine concavă.
Lumina pătrunde prin cornee, prin celelalte straturi ale ochiului și prin cristalin după care ea este proiectată pe retină sub formă de imagine răsturnată. Retina este un strat cu o grosime de maximum 0,5 mm. Acest strat este format din celule fotosensibile care este situat pe partea interioară a peretelui globului ocular. La omul adult, retina are forma de sferă în proporție de aproximativ 72%. Această sferă aproximativă are un diametru de cam 22 mm.
Datorită faptului că retina este aproximativ sferică, că imaginea se proiectează pe partea concavă a retinei, sistemul vizual produce întotdeauna o imagine sub formă concavă. Uneori, datorită structurii din interiorul cercului și a diferitelor grade de luminozitate ale culorilor din interiorul cercului, concavitatea este percepută a fi convexitate.
Toate luminile de pe cer precum: Soarele, așa-numitele Planete, Luna, Stelele, Haloul Soarelui, Haloul Lunii și Curcubeul par a fi cercuri. Ochiul transformă lumina venită de la aceste fenomene în cercuri. Unele dintre aceste cercuri sunt interpretate de creier ca fiind suprafețe convexe. Faptul că ochiul produce întotdeauna o imagine concavă se poate observa privind cerul pe o durată mai mare de timp. Dacă observi cerul pe o durată mare de timp, în special atunci când pe cer se află mulți nori între care se regăsesc spații interstițiale, vei observa că cerul pare a fi o cupolă. Cerul pare a fi o cupolă datorită faptului că atmosfera terestră este percepută de ochi ca o concavitate. În consecință, cupola cerului este o cupolă aparentă ce rezultă din modul de percepție a sistemului vizual.
În imaginea 1 am reprezentat realitatea fără a ține seama de principiul perspectivei prin care cerul este transformat într-o cupolă aparentă. Deasupra planetei noastre se află atmosfera terestră. Deasupra atmosferei terestre se află atmosfera cosmică. Deasupra atmosferei cosmice se află Focul Veșnic. Atmosfera cosmică este formată din nori de gaze care pot fi numiți nori cosmici. Pe suprafața superioară a Atmosferei Cosmice există un spațiu care are un grad foarte mare de transluciditate. Prin acest spațiu pătrunde lumina și căldura Focului Veșnic. Soarele este în fapt căldura și lumina Focului Veșnic care pătrunde printr-un spațiu cu un grad mare de transluciditate. Focul Veșnic este alimentat de hidrogenul care vine din Pământ. Arderea Focului Veșnic este întreținută de oxigenul care provine de pe Pământ. Între anii 1970-1989, fostul URSS a produs o gaură de foraj, în cadrul unui proiect științific, cu adâncimea de 12.262 de metri în peninsula Kola. În cadrul forajului de la Kola, oamenii de știință au constatat că noroiul extras din acea gaură era plin cu hidrogen. În consecință, hidrogenul izvorăște din pământ. Hidrogenul este cel mai ușor element chimic și este ușor inflamabil. De aceea, el se poate ridica încontinuu de la sol trecând prin straturile atmosferice terestre și prin atmosfera cosmică ajungând în spațiul Focului Veșnic în care se aprinde și alimentează în acest mod Focul Veșnic. Focul Veșnic este alimentat și de oxigen. Acest oxigen vine, ca și hidrogenul, de pe pământ. Hidrogenul joacă rolul de combustibil pentru Focul Veșnic, iar oxigenul întreține arderea Focului Veșnic.
În imaginea 2 este reprezentată realitatea ținându-se cont de principiul prin care cerul este transformat într-o cupolă aparentă. Marginea cupolei aparente se află pe orizontul cosmic. În momentul în care Soarele se află la Afeliu, deci în momentul în care el se află la altitudine maximă, cupola aparentă are o înălțime maximă. În momentul în care Soarele se află la Periheliu, deci în momentul în care el se află la altitudine minimă, cupola aparentă are o înălțime minimă. În consecință, înălțimea maximă a cupolei aparente variază.
După cum observi în imaginea de mai sus, Luna se află întotdeauna sub Soare. Aici se naște următoarea întrebare: „Dacă Luna se află întotdeauna sub Soare, cum este posibil să observăm Luna pe cer într-o poziție diferită de cea a Soarelui?”. Luna poate apărea pe cer într-o poziție diferită de cea a Soarelui datorită perspectivei. Răspunsul la această întrebare îl voi oferi în capitolul „Mișcarea Lunii”.
. Iluzia de concavitate
Mintea omului percepe unori concavitatea ca o convexitate. Iată un exemplu!
În imaginea de mai sus se află o piesă de artă prezentată în trei poziții. Această piesă de artă conține un chip ieșit în afară, deci un chip convex, și un chip aflat înlăuntru, deci un chip concav. În pozițiile A și C, deci în vedere lateralo-frontală se poate observa faptul că în stânga se află un chip convex, iar în dreapta se află un chip concav. În poziția B, piesa de artă este privită din față și pare că ambele chipuri sunt convexe. Aparența convexă a chipului din dreapta se mai numește și iluzia Feței Goale. Dacă te miști la stânga, respectiv la dreapta, prin fața Feței Goale, ai impresia că acea față se mișcă la stânga, respectiv la dreapta, urmărindu-te cu ochii.
Luna este concavă deoarece ochiul uman transformă imaginea Lunii într-o concavitate. Convexitatea Lunii apare datorită unei iluzii similară cu iluzia Feței Goale. Atmosfera cerească este și ea transformată de ochiul uman într-o concavitate care are forma unei cupole. Luna se mișcă pe cupola aparentă și deci trebuie să aibe același grad de curbură ca și cupola aparentă.
. Structura Perspectivei
Punctele OT, OC și OK sunt linii perpendiculare pe planul imaginii. Pe distanța dintre ochii observatorului și OT, pământul pare a urca în timp ce atmosfera pare a coborî. După OT, pământul pare a coborî în timp ce atmosfera pare a se ridica. Sintagma „atmosfera pare a se ridica” înseamnă că atmosfera se proiectează pe ea însăși. În momentul în care atmosfera se proiectează pe ea însăși se proiectează pe suprafața Lunii două tipuri de structuri. Primul tip de structură l-am numit „Discul Negru”. Această structură este proiecția Soarelui Negru. Al doilea tip de structură l-am numit „Păianjen Solar”. Păianjenul solar este alcătuit din următoarele elemente: discul solar, razele solare de pe atmosfera cosmică și razele solare de pe atmosfera terestră. Discul Negru și Păianjenul Solar le voi explica în capitolul „Elementele Lunii”.
Atmosfera se proiectează pe ea însăși exact în punctul OT.
În acest caz, punctul OT poate fi numit și punct de proiecție. De la OT până la OK există numeroase puncte de proiecție. Deoarece atmosfera se rotește, în fiecare punct de proiecție vor fi proiectate pe Lună un Disc Negru și un Păjanjen Solar.
Distanța de la observator la OT depinde de altitudinea la care se află ochii observatorului. Dacă ochii observatorului se află la 1,70 m față de nivelul mării, distanța dintre observator și OT va fi de circa 4,7 km. Dacă observatorul se găsește pe muntele Everest și deci ochii observatorului se află cam la 8,848 km față de nivelul mării, distanța până la OT va fi de circa 336 km. În consecință, punctul de proiecție OT se mișcă în mod instantaneu din ce în ce mai mult spre OK cu cât altitudinea la care se află ochii observatorului crește. În momentul în care punctul de proiecție OT se mișcă, se mișcă în mod instantaneu și simultan toate punctele de proiecție astfel încât distanța dintre ele rămâne întotdeauna aceeași. Datorită faptului că distanța dintre punctele de proiecție rămâne tot timpul aceeași, distanțele relative dintre elementele ce formează imaginea Lunii rămân aceleași și deci imaginea Lunii rămâne neschimbată.
În consecință, centrul imaginii împreună cu imaginea se mișcă în funcție de altitudine. Deplasarea acestora este foarte mică și de aceea ea este greu de observat. Astronomii globiști au observat această mișcare. Ei o denumesc „mișcare de librație”. Mișcarea aparentă de librație a Lunii are loc datorită observării Lunii de la altitudini diferite.
. Studiul Norului
În această imagine putem observa norii de pe cerul zilei atunci când sunt luminați de sus. Partea de sus a norului prezintă o suprafață alburie, în timp ce partea de jos a norului prezintă o suprafață gri. Lumina solară penetrează prin nor pe partea de sus a norului după care trece prin toate straturile norului și iese prin suprafața de jos a norului. În nor se află picături mici de apă. Aceste picături de apă sunt mult mai mari decât particulele de aer. Atunci când lumina solară intră în contact cu o particulă de aer, acea particulă difuzează în cantitate mare lungimile mici de undă ale luminii. Lumina albastră este o lumină cu o lungime mică de undă. În consecință, particulele de aer difuzează o cantitate mare de lumină albastră ceea ce face ca cerul să pară a fi albastru. În nor, lumina solară este difuzată de picăturile de apă care sunt mult mai mari decât particulele de aer. Deoarece picăturile de apă din nor sunt mari, ele difuzează toate lungimile de undă vizibile ale spectrului solar ceea ce face ca partea de sus a norului să pară a fi alburie.
Cantitatea acestei lumini solare scade din ce în ce mai mult cu cât lumina pătrunde prin mai numeroase straturi. În cele din urmă, cantitatea de lumină care pătrunde prin suprafața de jos a norului este mult mai mică decât cantitatea de lumină care a pătruns prin suprafața de sus a acelui nori. Aceasta face ca suprafața de jos a norului să emită mai puțină lumină și deci să se întunece la culoare până devine gri închis. Lumina solară trece pe mai departe prin stratul de jos al norului, însă luminozitatea acestei lumini este egală cu luminozitatea atmosferei ceea ce face ca această lumină să nu mai poată fi percepută de ochii observatorului.
Acest fenomen ajută la înțelegerea modului în care se formează Luna. Atunci când întâlnește stratul atmosferei terestre, lumina discului solar se reflectă pe atmosfera terestră și pătrunde mai departe prin atmosfera terestră producând un disc de lumină pe care noi îl numim Luna. Lumina discului solar pătrunde în continuare prin suprafața de jos a acestui disc de lumină, însă de la partea de jos a discului lunar, această lumină are o luminozitate egală cu cea a atmosferei și deci nu se mai poate observa. Partea de sus a discului lunar este mai deschis la culoare și este cel ce produce lumina Lunii. Partea de jos a discului lunar este mai întunecat la culoare și, în special pe timp de noapte, pare a fi gri ca și partea de jos a norului. În acest mod se naște Luna.
. Formarea Lunii
Deasupra planetei noastre se află atmosfera terestră. Deasupra atmosferei terestre se află atmosfera cosmică. Deasupra atmosferei cosmice se află Focul Veșnic. Atmosfera cosmică este formată din nori de gaze care pot fi numiți nori cosmici. Pe suprafața superioară a Atmosferei Cosmice există un spațiu care are un grad foarte mare de transluciditate. Prin acest spațiu pătrunde lumina și căldura Focului Veșnic. Soarele este în fapt căldura și lumina Focului Veșnic care pătrunde printr-un spațiu cu un grad mare de transluciditate. Focul Veșnic este alimentat de hidrogenul care vine din Pământ. Arderea Focului Veșnic este întreținută de oxigenul care provine de pe Pământ.
Razele solare trec prin atmosfera cosmică. Atmosfera cosmică se află la o altitudine foarte mare și de aceea în ea nu există particule de aer. Iluminarea atmosferei are loc datorită difuziei luminii provocate de particulele de aer. Deoarece în atmosfera cosmică nu există particule de aer, ea nu este iluminată. Razele solare proiectează pe suprafața atmosferei terestre un disc de lumină. Acest disc de lumină este Luna. Luna are un diametru întrucâtva mai mare decât cel al Soarelui. Razele solare sunt proiectate numai pe suprafața Lunii. Cu toate acestea, toată atmosfera terestră se iluminează datorită fenomenului de difuzie a luminii provocat de particulele de aer. Altfel exprimat, dacă nu ar exista aer pe planeta noastră toată atmosfera terestră ar fi fost întunecată cu excepția Soarelui care ar apărea ca un disc luminos pe cer. Suprafața de sus a Lunii este alburie, însă culoarea stratului ei devine din ce în ce mai închisă cu cât altitudinea scade astfel încât ultimul strat al Lunii are o culoare de nuanță gri. Lumina discului solar pătrunde în continuare prin suprafața de jos a discului lunar, însă de la partea de jos a discului lunar, lumina are o luminozitate egală cu cea a atmosferei și deci nu se mai poate observa. În acest mod se naște Luna.
După cum observi în imaginea de mai sus, Luna se află întotdeauna sub Soare. Aici se naște următoarea întrebare: „Dacă Luna se află întotdeauna sub Soare, cum este posibil să observăm Luna pe cer într-o poziție diferită de cea a Soarelui?”. Luna poate apărea pe cer într-o poziție diferită de cea a Soarelui datorită perspectivei. Răspunsul la această întrebare îl voi oferi în capitolul „Mișcarea Lunii”.
. Forma Lunii
Luna are în realitate o formă de disc, însă perspectiva curbează acest disc transformând-ul într-o formă asemănătoare cu cea a lentilei de tip menisc. Lentila de tip menisc are o formă asemănătoare cu lentila de ceas.
Imaginea de mai sus este o imagine explicativă ce ajută la înțelegerea formei aproximative a Lunii. În poziția A este reprezentată forma Lunii în vedere frontală. În poziția B este reprezentată lentila de tip menisc văzut în mod frontal. În poziția C se află o lentilă de ceas văzută în mod frontal. În poziția D se află o imagine a Lunii. În interiorul cercului roșu, Luna este foarte puțin curbată, însă curbura Lunii se mărește din ce în ce mai mult dinspre cercul roșu înspre marginile Lunii. La prima vedere, suprafața vizibilă a Lunii pare a fi convexă, însă ea este concavă. Suprafața vizibilă a Lunii pare convexă datorită structurii ei.
. Elementele Lunii
Există două tipuri de elemente pe Lună. Primul tip l-am denumit „Discul Negru”. Al doilea tip l-am denumit „Păianjenul Solar”. Discul Negru este proiecția Soarelui Negru pe Lună. Păianjenul Solar este proiecția discului solar și a razelor sale pe Lună. Pe Lună există numeroase elemente din fiecare tip. Elementele de pe suprafața Lunii nu sunt întotdeauna clare, ci sunt mai mult sau mai puțin alterate de suprapunerea lor cu alte elemente.
1. Păianjenul Solar
În imaginea 1 se poate observa Luna pe cerul nopții. Pe această imagine am încercuit câteva elemente de același tip. Acest tip de element l-am denumit „Păianjen Solar” deoarece are forma aproximativă a unui păianjen de lumină și este o proiecție a Soarelui și a razelor sale. Păianjenul solar este format din discul solar, din inelul cosmic în care se regăsesc razele solare ce trec prin atmosfera cosmică și din razele de soare care trec prin atmosfera terestră. În imaginea 2 am acoperit cu roșu discul solar și am încercuit cu roșu marginea exterioară a inelului cosmic. Există foarte mulți păianjeni solari pe suprafața Lunii. Mulți dintre ei sunt foarte mici și de aceea ei sunt greu de remarcat. Chiar și elementele elipsoidale de la marginea de jos a Lunii sunt păianjeni solari. Ei sunt foarte mici și datorită faptului că sunt proiectați pe suprafața curbată a Lunii, ei par a fi elipsoidali. Pentru a înțelege în mod experimental faptul că un cerc proiectat pe o suprafață curbă devine elipsă poți face următorul experiment. Desenează un cerc pe o bucată de hârtie! După aceasta, îndoaie hârtia sub formă de cilindru astfel încât să vezi ce ai desenat pe acea hârtie. Când te vei uita la ce ai desenat pe acea hârtie vei vedea o elipsă în loc de cerc. Dacă dorești să studiezi mai bine această imagine îți recomand să o mărești. În acest fel vei descoperi mulți păianjeni solari.
2. Discul Negru
În imaginile 1 și 2 se poate observa Luna de pe cerul nopții. Pe suprafața Lunii există zone mai întunecate decât pe restul suprafeței. Unele din aceste zone întunecate au formă de cerc sau de o elipsă care este foarte apropiată de forma cercului. În imaginea 1 am acoperit cu roșu unele zone întunecate pentru ca ele să se poată observa mai bine. Aceste zone sunt proiecțiile Soarelui Negru. Soarele Negru este un disc. El apare pe Lună uneori sub formă de cerc. Alteori el apare sub formă de elipsă deoarece este proiectat pe o suprafață curbă. Unele proiecții ale Soarelui Negru au marginile alterate de alte elemente și de aceea Discul Negru nu mai este rotund. Există multe proiecții ale Soarelui Negru pe Lună. Pentru a le putea studia mai bine îți recomand să mărești acesta imagine.
. Mișcarea Lunii pe cer
Discul solar și cel lunar sunt paralele. Discul solar se află deasupra discului lunar. În consecință, Soarele și Luna efectuează mișcări similare pe cer. În acest capitol voi explica mișcarea Soarelui și pe cea a Lunii pentru a înțelege similaritățile și diferențele dintre cele două mișcări. Voi începe cu descrierea mișcării Soarelui pe cer.
În imaginea 1 este reprezentată mișcarea Soarelui fără a ține cont de două principii ale perspectivei. Aceste două principii sunt următoarele:
(a)micșorarea traiectoriilor cu creșterea altitudinii la care se află aceste traiectorii.
(b)curbarea atmosferei și transformarea ei într-o cupolă aparentă.
Soarele se mișcă în spirală, în sens orar, în sus și în jos deasupra planetei plate pe suprafața unui cilidru imaginar cu baza de jos aflată deasupra Tropicului Capricornului. În acest caz, viteza orbitalo-tangențială și cea orbitalo-unghiulară rămân tot timpul neschimbate. Traiectoria Soarelui este un cerc. Cercul are 360 de grade. Soarele efectuează o mișcare de rotație completă în 24 de ore. Viteza orbitalo-unghiulară a Soarelui se află împărțind 360 de grade la 24 de ore. În consecință, viteza orbitalo-unghiulară a Soarelui este de 15 grade pe oră. Exprimat în radiani, Soarele parcurge 2¶ în 24 de ore. În consecință, viteza orbitalo-unghiulară a Soarelui exprimată în radiani este de 2¶/24 ore = 0,26 radiani pe oră.
Deoarece Luna se află sub Soare, ea se mișcă în mod simultan cu Soarele și pe un cilindru imaginar ce este identic cu cilindrul imaginar pe care se mișcă Soarele, însă translatat în jos. În acest caz, Luna și Soarele au aceeași viteză orbitalo-tangențială și aceeași viteză orbitalo-unghiulară.
În imaginea 2 este reprezentată mișcarea Soarelui ținându-se cont de principiul (a) și neținându-se cont de principiul (b). În acest caz, traiectoriile Soarelui se micșorează din ce în ce mai mult cu cât altitudinea crește. Soarele se mișcă în spirală, în sens orar, în sus și în jos deasupra planetei plate pe suprafața unui trunchi de con imaginar cu baza mare aflată deasupra Tropicului Capricornului și baza de sus aflată deasupra Tropicului Racului. Raza orbitei pe care se mișcă Soarele se micșorează cu cât altitudinea la care se află Soarele crește. Deoarece raza orbitei se modifică în funcție de altitudinea la care se află Soarele, viteza orbitalo-tangențială a Soarelui se modifică și ea, însă viteza orbitalo-unghiulară a Soarelui rămâne constantă. Când Soarele urcă pe trunchiul de con, viteza orbitalo-tangențială a Soarelui pare a deveni din ce în ce mai mică, iar când Soarele coboară pe trunchiul de con, viteza orbitalo-tangențială a Soarelui pare a deveni din ce în ce mai mare. Din acest grafic ne putem da seama că perspectiva modifică viteza orbitalo-tangențială a Soarelui. Modificarea acestei viteze este însă doar o aparență produsă de perspectivă. În realitate, viteza orbitalo-tangențială a Soarelui rămâne întotdeauna aceeași.
După cum am menționat, în realitate Luna se află sub Soare. În consecință, Luna se mișcă și ea pe un trunchi de con în spirală, în sens orar, în sus și în jos deasupra planetei plate pe suprafața unui trunchi de con imaginar cu baza mare aflată deasupra Tropicului Capricornului și baza de sus aflată deasupra Tropicului Racului. Axa trunchiului de con imaginar pe care se mișcă Luna este aceeași cu axa trunchiului de con imaginar pe care se mișcă Soarele. Deoarece Luna se află sub Soare, trunchiul de con imaginar pe care se mișcă Luna se află la o altitudine mai mică decât trunchiul de con imaginar pe care se mișcă Soarele. Baza trunchiului de con pe care se mișcă Luna va avea o rază mai mare decât baza trunchiului de con pe care se mișcă Soarele. La fel se va întâmpla și cu razele bazelor de sus ale celor două trunchiuri de con.
Luna se mișcă în spirală, în sens orar, în sus și în jos deasupra planetei plate pe suprafața unui trunchi de con imaginar cu baza mare aflată deasupra Tropicului Capricornului și baza de sus aflată deasupra Tropicului Racului. Raza orbitei pe care se mișcă Luna se micșorează cu cât altitudinea la care se află Luna crește. Deoarece raza orbitei se modifică în funcție de altitudinea la care se află Luna, viteza orbitalo-tangențială a Lunii se modifică și ea, însă viteza orbitalo-unghiulară a Lunii rămâne constantă.
Când Luna urcă pe trunchiul de con, viteza orbitalo-tangențială a Lunii pare a deveni din ce în ce mai mică, iar când Luna coboară pe trunchiul de con, viteza orbitalo-tangențială a Lunii pare a deveni din ce în ce mai mare. Din acest grafic ne putem da seama că perspectiva modifică viteza orbitalo-tangențială a Lunii. Modificarea acestei viteze este însă doar o aparență produsă de perspectivă. În realitate, viteza orbitalo-tangențială a Lunii rămâne întotdeauna aceeași.
În imaginea de mai sus este reprezentată mișcarea Soarelui ținându-se cont de ambele principii ale perspectivei. Elipsa care reprezintă pământul plat nu reprezintă întreaga planetă, ci numai porțiunea de pământ acoperită de cupola aparentă. Porțiunea de pământ este reprezentată a fi plată, deci ea este reprezentată așa cum este ea în realitate. Perspectiva, însă, o curbează astfel încât ea devine o cupolă răsturnată, deci devine o concavitate. Aparența de cupolă răsturnată a suprafeței terestre se poate observa în mijlocul oceanului și din perspectiva aeriană, spre exemplu din perspectiva unui om aflat într-un balon cu aer cald aflat la rândul lui la o altitudine de circa 10 km.
În această imagine, atmosfera este curbată de perspectivă și devine în felul acesta o cupolă aparentă. Înălțimea cupolei aparente variază. Atunci când Soarele se află la Afeliu, deci atunci când el se află la altitudinea maximă, înălțimea cupolei aparente este maximă. Atunci când Soarele se află la Periheliu, deci atunci când el se află la altitudinea minimă, înălțimea cupolei aparente este minimă. În mod similar se petrece și cu Luna. Luna se mișcă și ea pe o cupolă. Atunci când Luna se află la Apogeu, deci atunci când ea se află la altitudinea maximă, înălțimea cupolei aparente este maximă. Atunci când Luna se află la Perigeu, deci atunci când ea se află la altitudinea minimă, înălțimea cupolei aparente este minimă. Cupola Lunii este mai mică deoarece Luna se află întotdeauna sub Soare.
Soarele se rotește pe această cupolă aparentă ca în imagine. Traiectoriile din imagine sunt traiectorii Soarelui văzute de pe locațiile aflate pe emidiscul nordic. Traiectoria din stânga reprezintă traiectoria Soarelui pe timpul solstițiului ce are loc pe 20 iunie, respectiv 21 iunie. În această perioadă, Soarele răsare din nord-est și apune în nord-vest. Traiectoria din mijloc reprezintă traiectoria Soarelui pe timpul echinocțiului care are loc pe 20 martie și a celui care are loc pe 22 septembrie, respectiv pe 23 septembrie. În această perioadă, Soarele răsare în est și apune în vest. Traiectoria din dreapta reprezintă traiectoria Soarelui pe timpul solstițiului care are loc pe 21 decembrie, respectiv pe 22 decembrie. În această perioadă, Soarele răsare în sud-est și apune în sud-vest.
Aici sunt două aspecte de remarcat:
(a)Simțul vizual nu poate distinge creșterea cupolei aparente. Altfel exprimat, pentru simțul vizual cupola aparentă are tot timpul aceeași înălțime.
(b)Datorită faptului că înălțimea cupolei aparente pare a fi aceiași, raza orbitei pe care se mișcă Soarele pare a fi aceeași.
(c)Pe emidiscul nordic, pe timpul solstițiului din luna iunie, există lumină solară pe o durată mai mare de timp decât pe timpul solstițiului din luna decembrie. Altfel exprimat, Soarele rămâne mai mult pe cer pe timpul solstițiului din luna iunie decât pe timpul solstițiului din luna decembrie.
Datorită acestor trei aspecte se produce impresia că Soarele și-ar schimba viteza orbitalo-unghiulară astfel încât, pe timpul solstițiului din luna iunie, această viteză ar fi mai mică decât pe timpul solstițiului din luna decembrie. Exact la fel se întâmplă și cu Luna. Pentru simțul vizual, Luna își modifică și ea viteza orbitalo-unghiulară. Datorită diferenței de altitudine dintre Soare și Lună, viteza orbitalo-unghiulară a Soarelui va fi diferită de cea a Lunii. Dacă vitezele orbitalo-unghiulare ale celor două entități diferă, atunci cele două entități pot avea poziții diferite pe cer. Aceasta este cauza pentru care Luna și Soarele pot avea poziții diferite pe cer.
În imaginea 1 și 2 este reprezentată atât cupola aparentă a Soarelui cât și cea a Lunii. În imaginea 1, Luna a intrat în mod parțial în tronconul de lumină al Soarelui. Datorită faptului că în tronconul de lumină al Soarelui, lumina este mai puternică decât cea a Lunii, discul lunar se poate vedea numai în mod parțial.
În imaginea 2, Luna a intrat în mod complet în tronconul de lumină al Soarelui și s-a suprapus cu discul solar. Lumina tronconului solar este mai puternică decât lumina Lunii ceea ce face ca Luna să pară a dispărea. Când Luna se suprapune peste discul solar, se spune că Luna se află în faza de lună nouă.
