MIHAI EMINESCU: Taina stelei ce-a murit



Mihai Eminescu a fost interesat, printre altele, de filozofia indiană, în gândirea sa fiind prezente tematici şi motive din această filozofie, precum cosmogonia din începutul Scrisorii I. Există presupunerea că el se considera, chiar și noi astăzi îl considerăm a fi, un geniu neînţeles. Aceste două aspecte, anume atât legătura lui Eminescu cu filozofia indiană cât şi faptul că el este considerat un geniu neînţeles, mă face să cred că în poezia lui se ascunde un mesaj profund, mistic, enigmatic și greu de descifrat. Am citit și am recitit încontinuu, de-a lungul anilor, poeziile lui Eminescu şi am reuşit, cred eu, să descifrez esenţa și unele din tainele lor. Iată interpretarea şi, după părerea mea, decriptarea mesajului mistic din poezia „La steaua”.


Interpretarea mistică a poeziei „La steaua” de Mihai Eminescu

Pentru a înţelege pe deplin interpretarea mistică a acestei poezii de o frumuseţe incomensurabilă trebuie să fac câteva precizări. Aici, există două concepte cheie şi anume Steaua şi Lumina ei. Pentru a dezlega misterele din poezia lui Eminescu trebuie mai întâi şi întâi să descifrăm aceste două noţiuni. Steaua este, în general, un corp ceresc de formă aproximativ sferică care apare ca un punct strălucitor pe cerul nopţii. Ea simbolizează în aceasta poezie lumina de pe tâmplă, dintre cele două sprâncene, în momentul în care atingem cu spiritul nostru Divinitatea. Lumina stelei este chiar lumina pe care o vedem în timpul meditaţiei. Ea se găseşte pe cerul spiritului nostru şi îl luminează pe acesta.

„La steaua care-a răsărit”

...adică în momentul în care ochiul magic de pe frunte, care străluceşte ca o stea, a răsărit în spiritul tău, spirit ce a fost până atunci întunecat de neștiință precum cerul nopții...

„E-o cale-atât de lungă...”

...apariţia stelei magice în spiritul tău nu se face aşa uşor, nu se face în mod teoretic, adică citind cărţi, ci se face prin exerciţiu, meditaţie şi ritualuri magice, iar până acolo este o cale lungă...

„Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”

Sufletul nu se încarnează numai o singură dată în universul material, ci parcurge un ciclu compus din naştere fizică, viaţă în universul material, moartea trupului material şi renaşterea trupului, până în momentul în care el rezolvă enigma existenţei şi poate să se desprindă de dependenţa materiei pentru a intra în eternitate. De aceea, câteodată, ne trebuie mii de ani până când lumina interioară ne invadează spiritul şi reuşim să distingem realitatea aşa cum este ea şi nu aşa cum o percepem noi cu ajutorul simţurilor înşelătoare.

„Poate de mult s-a stins în drum...”

...chiar dacă ea, steaua care ne lumina spiritul, s-a stins vremelnic pe drumul pe care îl urmăm noi spre realizarea conştiinţei divine...

„În depărtări albastre...”

...în depărtările albastre ale cerului nostru interior...

„Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”

...chiar dacă steaua, care este lumina din noi, s-a stins vremelnic şi noi nu o mai putem percepe, raza ei încă mai luceşte în amintirea noastră, încă o mai percepem în vederea noastră interioară cu ajutorul ochiului magic din frunte...

„Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;”

...icoana este aici amintirea stelei, deci amintirea luminii noastre spirituale care s-a stins vremelnic. Aceasta icoană a stelei, deci această amintire a luminii care s-a aprins vremelnic în spiritul nostru, se suie încet, încet pe cerul încă întunecat de neștiință al spiritului nostru...adică devine în conştiinţa noastră din ce în ce mai evident că steaua, ca lumină călăuzitoare pentru noi, este cea care ne va îndruma spre Divinitate...

„Era pe cînd nu s-a zărit,
Azi o vedem şi nu e.”

...steaua călăuzitoare era dintotdeauna prezentă în noi, chiar dacă noi nu o zăream, căci în fiecare fiinţă umană există scânteia dumnezeiască, adică steaua care ne lumineaza spiritul şi care ne conduce mai devreme sau mai târziu spre ţinta noastră, a tuturor, şi anume la existenţa fără dependenţă de lumea materială, la viaţă fără de moarte... ...azi o vedem în amintirea noastră, cu toate că vremelnic ea a dispărut... ea a dispărut pentru că nu am exersat meditaţia în mod regulat şi concentrat asupra punctului magic dintre sprâncene, punct ce este de fapt cel de-al treilea ochi cu care noi percepem energia divină...

„Tot astfel cînd al nostru dor
Pieri în noapte-adîncă...”

...aici cuvântul „dor” simbolizează totalitatea dorinţelor noastre. Trebuie să precizăm mai întâi că dorinţele noastre sunt ca un lanţ, ce ne leagă încontinuu de lumea materială. Numai în momentul în care avem puterea să renunţăm la orice dorinţă, numai atunci putem să găsim fericirea adevărată, pentru că ea ni se arată numai în momentul în care am rupt lanţul dorinţelor care ne ţinea legaţi de lumea materială, fericirea eternă se realizează numai în momentul în care suntem total independenţi de lumea materială. Un om înlănţuit nu poate fi niciodată cu adevărat fericit.

...deci atunci când al nostru dor, adică totalitatea dorinţelor noastre, piere în noaptea adâncă... adică piere în abisul nimicitor, unde dorinţele sunt nimicite pentru totdeauna...

„Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.”

În clipa în care lumina interioară se aprinde ne găsim într-o stare de beatitudine nemărginită. Aceasta stare de extaz nu durează veşnic şi se poate stinge odată cu sfârşitul meditaţiei. Noi realizăm această stare numai în cazul în care dorinţele noastre au fost nimicite, adică numai dacă dorul nostru a pierit în noaptea adâncă. Lumina stinsului amor, adică amintirea beatitudinii fermecătoare pe care am trăit-o în clipele de meditaţie profundă, ne urmăreşte încă...adică aceasta stare de fericire care vine din interiorul spiritului nostru, spirit aflat în extaz, nu o vom uita niciodată.

În memoria lui Mihai Eminescu!

Autor: Mihail Ispan