SPARTACUS: Tracul care a îngenuncheat Roma



Ruinele din Pompei ne ajută să ne imaginăm ce bogăţii au adunat câştigătorii din societatea romană de atunci. Grădinile private somptuoase şi operele de artă erau rezultatele bogăţiilor materiale pe care Roma le jefuia fără milă din toate ţările lumii. Cei ce rezidau în aceste locuri se simţeau cu adevărat stăpânii lumii şi aveau nevoie de armate întregi de sclavi pentru ca gospodăriile lor luxoase să funcţioneze. Sclavii lucrau în agricultură pe latifundii, în minele din munţi, în gospodării sau erau puşi să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru distracţia cetăţenilor bogaţi. Sclavii aveau statutul juridic de obiecte, ei erau de fapt nişte dotări ale gospodăriei şi erau trataţi precum vitele sau uneltele.

Cultura rafinată a Romei se baza pe exploatarea a popoare întregi, pe diferenţierea dintre învingători şi învinşi, pe cea dintre stăpâni şi sclavi. Garantul acestei politici erau sutele de mii de soldaţi ce îi asigurau pretenţia de putere globală.

Atunci însă când există oprimare şi sclavie se opune rezistenţă.

În Roma antică aveau loc, mai tot timpul, revolte ale sclavilor. Cea mai cunoscută revoltă a fost aceea a lui Spartacus. El a fost un trac care s-a născut liber, dar care a fost forţat să lupte în legiunea romană. Deoarece vroia să fie liber, el a dezertat. A fost prins, făcut sclav şi trimis să lupte în arenă spre amuzamentul celor bogaţi şi al publicului din Roma. A evadat şi a iniţiat, între anii 73-71 î.Hr., cea mai mare revoltă din Imperiul Roman. El a reuşit în campaniile sale militare să distrugă mai multe legiuni romane. Istoricii ne spun că în cele din urmă numai o armată uriaşă, sub conducerea lui Crassus, a reuşit să învingă trupele lui Spartacus. Trupul lui Spartacus nu a fost găsit niciodată. Există teza precum că el ar fi scăpat nevătămat reuşind să ajungă în patria sa Tracia şi să trăiască mai departe aşa precum şi-a dorit el întodeauna, în libertate.

Povestea lui Spartacus este astăzi mai actuală ca oricând.

Sclavia de astăzi, a majorităţii cetăţenilor, nu mai constă în lanţuri de fier ci în îndatorare, în sărăcire, impozite peste impozite, taxe peste taxe, legi strâmbe aplicate draconic în defavoarea cetăţenilor, justiţie discreţionară, stat poliţienesc şi manipulare. Bancile, spre exemplu, produc bani din nimic ce îi oferă spre creditare fără însă a produce inclusiv dobânzile ce trebuiesc returnate. Pentru a returna dobânzile oamenii trebuie să se lupte unii cu alţii, pe viaţă şi pe moarte precum gladiatorii din Roma antică. La sfârşitul acestei lupte există întodeauna învinşi care rămân fără nimic şi trebuie să moară mai devreme sau mai târziu, mai încet sau mai repede.

În principiu majoritatea cetăţenilor de astăzi sunt trataţi precum sclavii de pe timpul Imperiului Roman. Ei sunt cei care trebuie să trudească până la moarte numai pentru a-şi acoperi cheltuielile strict necesare vieţii, precum un animal de povară. Pentru a trăi cu adevărat nu mai au nici bani şi nici timp. Puţini sunt aceia ce ştiu că plătesc dobânzi chiar dacă nu au credite la bancă, căci în preţurile tuturor mărfurilor şi serviciilor sunt incluse dobânzile pe împrumuturile luate de producătorii produselor respective. Aceste dobânzi ar trebui să le plătească cei care produc marfă şi oferă servicii. Pentru a scăpa de plata lor, ei le includ în preţuri. 35-45% din preţul mărfurilor şi serviciilor sunt numai dobânzi. Numai cu un depozit de bancă de cel puţin 400.000 de euro ai siguranţa că banii tăi se vor înmulţi, deoarece numai atunci diferenţa dintre dobânda încasată de la bancă şi dobânzile ascunse în preţuri este pozitivă. Numai atunci eşti cu adevărat cetăţean liber. Stăpânii acestui sistem obţin dobânzi de multe mii de euro pe zi, deci fără să mişte niciun deget. Aşadar, să citim povestea lui Spartacus şi să medităm asupra ei pentru a înţelege mai bine cât de mult valorează libertatea şi atunci când am înţeles acest lucru să luptăm pentru ea.

„Sclavii fericiţi sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţii.”
Maria von Ebner-Eschenbach(n. 13.09.1830 - d. 12.03.1916)

Cuprins:

1. Capturarea lui Spartacus
2. Condiţiile de viaţă ale gladiatorilor
3. Gladiatorul thraex
4. Aerata facies - Casca gladiatorului
5. Compositio şi pompa
6. Thraex contra murmillo
7. Sfârşitul luptei din arenă
Capturarea lui Spartacus

Este povestea lui Spartacus. Un trac care a reuşit prin inteligenţa, prin talentul şi curajul său să înfrângă, de mai multe ori, cea mai puternică armată a lumii şi anume armata Imperiului Roman.

Spartacus s-a născut în jurul anului 109 î.Hr. într-o familie de nobili şi a fost conducătorul celei de-a III-a răscoale a sclavilor care a avut loc între anii 74 - 71 î.Hr., în Republica Romană. Inteligenţa sa remarcabilă, calitatea sa de conducător şi abilităţile sale războinice evidente sunt indicii că el a fost instruit şi educat într-o casă de viţă nobilă.

Cronicarii greci şi romani ai timpului, ca spre exemplu Appian şi Plutarh, îl descriu pe Spartacus ca fiind originar din Tracia. El avea nu numai un corp puternic ci dispunea şi de un spirit puternic, era cultivat şi inteligent.

Spartacus a luptat de partea romanilor în timpul războaielor mitridatice din jurul anul 80 î.Hr., dar a dezertat din armata romană pentru a fi liber. Dezertarea era pedepsită cu pedeapsa capitală. Romanii, însă, îl preţuiau foarte mult pentru abilităţile sale războinice dar şi pentru forţa sa. De aceea au hotărât să fie făcut sclav şi vândut unei şcoli de gladiatori.

El a fost oferit pe piaţa de sclavi din Delos. A fost cumpărat de Gaius Cornelius Lentulus Batiatus pentru şcoala sa din Capua care pregătea gladiatori de elită. El devine un mare gladiator şi este numit instructor în această şcoală. Aici se îndrăgosteşte de Valeria, soţia lui Lucius Cornelius Sulla Felix.

Spartacus este conducătorul sclavilor răsculaţi din anii 73-71 î.Hr., revoltă cunoscută sub numele de răscoala lui Spartacus sau ca războiul gladiatorilor. El, împreună cu gladiatorii şi sclavii eliberaţi au obţinut numeroase victorii militare împotriva legiunilor romane în drumul său din sudul spre nordul Italiei. De partea lui au luptat şi conducătorii sclavilor, celţii Crixus şi Oinomanus.

Pentru a înţelege mai bine viaţa sa, te invit la o excursie în timp pentru a vedea cum trăiau, cum luptau şi cum mureau gladiatorii din timpul acela.
Condiţiile de viaţă ale gladiatorilor

Inscripţiile de pe morminte sugerează că nu ar fi fost puţini gladiatori căsătoriţi, iar cazărmile în care locuiau nu erau întotdeauna nişte închisori mici. Duelanţii de profesie ce aparţineau elitei par să fi avut posibilitatea să savureze în mod generos libertatea de mişcare.

Condiţiile de viaţă ale gladiatorilor erau dure, dar trăiau, în ceea ce priveşte hrana, cazarea şi îngrijirea medicală, ceva mai bine decât majoritatea oamenilor obişnuiţi din popor. Câştigul în bani al unui gladiator victorios se numea peculium care era de fapt averea privată a unui sclav. În momentul în care el avea destui bani, putea să-şi răscumpere libertatea. Gladiatorii puteau să se căsătorească, să aibă copii, proprietăţile lor puteau să le lase moştenire şi aveau chiar posibilitatea de a deţine sclavi. Se pare că gladiatorii liberi aveau voie să păstreze un sfert din premiul în bani, iar cei neliberi aveau dreptul numai la o cincime din acest câştig.

Numele gladiatorilor erau nume de artişti inventate de ei înşişi sau de către maestrul lor. Multe dintre ele îşi au originea în mitologia greacă, altele oglindesc meseria respectivului gladiator: Pugnax(„Bătăiosul”), Ferox(„Sălbaticul”), Velox(„Rapidul”), Incitatus(„Incitatorul”), Leo(„Leul”), Tigris(„Tigrul”), Scorpio(„Scorpionul”), Ursus(„Ursul”), Triumphus, Tyrannus, Hector, Hercules, Aiax, Achilles. Aceste nume se potrivesc cu aura miturilor şi a gloriei, cu care gladiatura îi plăcea să se înconjoare, aură care se evidenţiază de asemenea din decorarea armelor gladiatorilor.

Astfel, gladiatorul dispunea de un adăpost cald şi sigur, de îngrijire medicală excepţională(Galen, medicul ce îngrijea de gladiatori, va deveni medicul de curte a lui Marc Aurel) şi de hrană îndestulătoare, în timp ce unii cetăţenii liberi din afara ludus-ului sufereau şi mureau de frig, din cauza deficitelor de hrană şi din cauza lipsei celor mai simple îngrijiri medicale. Sigur că pentru toate acestea gladiatorul trebuia să-şi asume riscul unei morţi în arenă.
Gladiatorul thraex

Thraex aparţine armaturae grea, având un echipament cu o greutate totală de 18-20 kg, chiar dacă este înarmat cu un scut mic. Cele mai importante armaturae dintre purtătorii de scut mic sunt thraeces, tracii.

Sabia îndoită(sica, falx) este semnul marcant al acestui tip de gladiator. Parmula tracului era dreptunghiulară şi boltită. Aceasta este amintită în scrierile de gen epigramă ale lui Marţian(XIV, 213) care o considera potrivită pentru a folosi unui pitic drept scutum. Pe piatra funerară a tracului Exochus din prima jumătatea a sec. II d.Hr. se află o ilustrare a tipului de gladiator thraex. El poartă un şorţ în jurul şalelor decorat cu franjuri, o curea lată şi ornamentată, iar la braţul drept poartă o manica. Exochus salută cu mâna dreptă la tâmplă exact ca şi militarii din timpurile moderne. În mâna stângă el ţine ramura de palmier a învingătorului. Picioarele sunt protejate de o armură înaltă şi ornamentată cu capete de gorgone. Alături de braţul ce salută se află o sica cu lama îndoită. Sub arma sa, sica, pare că se află o parmula pictată cu o coroană şi spice.

Părţile componente ale echipamentului unui thraex sunt cu siguranţă scutul dreptunghiular parmula şi căştile decorate cu cap în formă de grifon. Acest tip de gladiatori se pot vedea pe numeroase sculpturi. Ei poartă căşti mari de tip aticc-beoţian cu o creastă(manica) curbată, de multe ori înfrumuseţată cu pene, în faţă cu un grifon. Pantalonii lor sunt stânşi pe corp şi/sau cu bandaje în jurul picioarelor, cu două armuri de protecţie pentru gambe, scuturi mici şi pătrate în formă parţial-cilindrică fără spina sau cocoaşă şi o sabie scurtă, la început arcuită şi îndoită. Thraex se luptă aproape întodeauna cu un murmillo. Este probabil ca tipul de gladiator thraex să fi apărut în prima jumătate a sec. I î.Hr. când Imperiul Roman a purtat mai multe campanii războinice împotriva regelui Mithridates al VI-lea cel Mare şi de unde s-au adus la Roma mulţi prizonieri traci.
Aerata facies - Casca gladiatorului

Nicio componentă a echipamentului de gladiator nu a căpătat o celebritate aşa de mare precum casa de protecţie cu vizor. Ea posedă o forţă de expresie extraordinar de sugestivă. Până în perioada împăratului Augustus(30 î.Hr. până în 14 d.Hr.), gladiatorii purtau căşti cu clape la obraz ce nu se deosebesc în mare măsură de căştile militare întrebuinţate din aceeaşi perioadă de timp. Implementarea vizorului a fost inspirată de către clapele mobile ce erau prinse la căruţe prin balamale. Asta s-a petrecut în decursul primei treimi a sec. I d.Hr. Probabil există o legătură cu marea reformă a meseriei de gladiator ce a fost făcută în perioada împăratului Augustus, cu toate că nu există ilustraţii din timpul său în care să avem căşti cu vizor.

Căştile de gladiatori găsite complete în Pompei au o greutate de 3 şi 5 kg. Greutatea mare a căştii de gladiator se datorează grosimii materialului şi înainte de toate ea se datorează formei sale, ce are o suprafaţă mare(bor, creastă şi vizor). La gladiatori şi militari căştile se purtau în condiţii diferite. Infanteristul purta casca nu numai în timpul luptei, care dura de obicei câteva ore, ci o avea pe cap inclusiv pe timpul marşului împreună cu un echipament destul de cuprinzător. Legionarul roman din timpul lui Domitian purta, pe timp de alarmă de luptă, deci fără cele 20 de kg care le transporta pe timp de marş, 25 kg de îmbrăcăminte.

Greutatea maximă a echipamentului unui gladiator era, chiar dacă aerata facies avea o greutate dublă, în mod clar sub 20 de kg. Greutatea căştii de gladiator nu este deloc neplăcută, precum ar putea pare în cazul în care se ţine casca în mână, deoarece ea este echilibrată şi împiedică numai într-o mică măsură vizibilitatea şi respiraţia. O excepţie de la aceasta o fac căştile ovoide şi închise ale secutores şi essedarii. Casca trebuie să fie bine fixată pe cap pentru a nu incomoda. La fixarea ei se foloseşte căpuşeala, de pe partea obrazului şi a bărbiei, ce este lipită în calotă. Ea poate fi din pânză de in, pâslă sau din piele.
Compositio şi pompa

O zi sau două înainte de a începe munus se prezentau luptătorii într-un loc public, spre exemplu în forum. În seara dinaintea spectacolului avea loc un banchet festiv(cena libera) la care putea participa publicul larg. Aici se prezentau informaţii suplimentare într-un libellus muneris care era o cărticică ce cuprindea informaţii detaliate despre perechile de gladiatori şi ordinea în care avea loc apariţiile. În dreptul numelui fiecărui gladiator era scris numărul de lupte şi de victorii ale acestuia. În prefaţa libellus era compositio unde apărea felul în care erau compuse perechile de gladiatori. Compositio era întocmită de către editor care era la rândul lui era consiliat de câtre un lanista şi un doctores(antrenor). Reprezentaţia era precedată de către o procesiune festivă(pompa). Există două ilustrări a unei asemenea procesiuni.
Thraex contra murmillo

În principiu thraex foloseşte aceeaşi tehnică de luptă ca a unui eques, la care cele mai importante metode de luptă sunt schimbările rapide şi laterale de poziţie. Deoarece el are, suplimentar la scutul său mic, armatură de protecţie a gambei şi bandaje pentru coapse, thraex nu are nevoie să fie prea atent la protejarea picioarelor aşa cum face eques, deci se poate concentra asupra adversarului.

Murmillo încearcă să-şi surprindă adversarul din poziţia iniţială de luptă cu lovituri puternice şi bruşte şi va mai încerca să-l doboare pe thraex cu scutul său. Pentru a para încercările continue ale oponentului său, care vrea să-i pice în flanc prin sărituri laterale, murmillo se învârte în poziţia iniţială de luptă prezentând adversarului întotdeauna numai partea scutului.

Thraex poate încerca să tragă de partea superioară a scutum advers cu ajutorul părţii concave a sica, după care să pătrundă imediat la corp folosindu-şi arma sa înconvoiată ce este bună pentru această tehnică. Periculos pentru murmillo este şi o lovitură prin secerarea piciorului lui drept, care nu este protejat, iar thraex va putea submina astfel garda adversă, deoarece se găseşte într-o poziţie ghemuită. La această manevră la care thraex încearcă să ocolească sau să spargă frontul sub formă de turn al lui murmillo, el trebuie să fie atent ca să nu fie surprins de o lovitură de berbec prin avasarea în faţă şi cu viteză a lui murmillo.
Sfârşitul luptei din arenă

Duelul gladiatorilor se putea sfârşi prin patru metode diferite:

1. moartea unuia dintre luptători
2. abandon al luptătorului inferior, după care urma uciderea lui prin execuţie la ordinul celui ce a donat jocurile
3. abandon al luptătorului inferior şi permisiunea ca el să fie lăsat în viaţă
4. joc sfârşit la egalitate(standes missi)

Ultima variantă prin care jocurile se sfârşeau la egalitate pare a fi fost relativ rară. Un astfel de joc indecis presupunea ca ambii luptători să fi avut o performanţă remarcabilă pe o durată mare de timp şi astfel victoria ar fi putut să-i revină atât unuia cât şi celuilalt. Un astfel de joc făcea furori în rândurile publicului, editor cerea arbitrului să întrerupă duelul şi ambii gladiatori primeau onorabilul missio. Un astfel de final era mai glorios decât un simplu succes împotriva unui oponent mult inferior şi de aceea el era menţionat plin de mândrie pe inscripţiile pietrelor funerare alături de victoriile obţinute.

În majoritatea cazurilor exista o decizie clară: moarte sau abandon. Rănile mortale puteau fi executate chiar în luptă, de obicei prin rănirea oponentului în zona pieptului. Dacă între luptători nu exista vreo duşmănie, atunci fiecare dintre ei încerca să evite asemenea lovituri mortale. La examinarea atentă a ilustraţiilor antice se poate constata că majoritatea vătămărilor corporale produse în urma luptelor sunt efectuate pe extremităţile trupului şi nu sunt mortale. Excepţiile de la această situaţie nu se produceau în mod intenţionat ci accidental. Luptele de gladiatori se deosebesc de toate sporturile combatante, fie ele cât de periculoase ar fi, prin faptul că acestea nu se terminau cu capitularea unuia dintre luptători căci învinsul mai trebuia să ia în calcul şi uciderea sa prin execuţie. Prin abandon, învinsul recunoştea înfrângerea sa şi se supunea, fără drept de apel, verdictului publicului şi al celui ce dona spectacolul. Puterea de decizie aparţinea donatorului. Cu toate acestea el se orienta de regulă după dispoziţia publicului.

Dacă cel învins a mânuit armele iscusit, a luptat în mod curajos şi a dat tot ce a putut pentru a oferi un spectacol captivant, atunci putea să spere la posibilitatea de a părăsi arena în viaţă. În acest caz, poporul se manifesta prin aplauze, fluturarea unei bucăţi de pânză, cu ajutorul unui pumn strâns, eventual cu arătarea indexului sau a degetului mijlociu şi prin strigătul „mitte!” sau „missum!” cerând astfel missio, adică lăsarea în viaţă a învinsului. Un gest caracteristic prin care învinsul cerea publicului lăsarea lui în viaţă era mâna cu indexul ridicat în sus. Astfel a luat naştere locuţiunea verbală „ad digitum pugnare” care tradus mot a mot înseamnă „să lupţi până la deget”. Un alt gest, cu care învinsul declara abandonul său, era aşezarea armei şi a scutului pe sol. În ilustraţiile din vechime se vede cum învinsul stă sau îngenunchează de obicei cu mâinile încrucişate la spate. Aceasta a fost uneori înţeleasă ca o încătuşare. Dacă învinsul nu primea missio, deoarece se poate ca el să nu fi satisfăcut publicul, atunci răsuna strigătul înfricoşător „iugula!”(„înjunghiază-l!”) şi se arăta o mână cu degetul mare arătând în jos(pollice verso).

De obicei se presupune că degetul mare arăta în jos, aşa cum arată pictura celebră a lui Geromes. Unii cercetători gândesc însă că degetul mare arăta în sus sau în direcţia propriului bust. Luptătorul victorios nu se ghida după gesturile din public şi nici după semnalul donatorului de joc ci după decizia arbitrului şi după semnalele muzicale. Ultimul act al acestei drame sumbre atârna ca o sabie a lui Damocles asupra fiecărei lupte şi era iugulatio(„măcelul”). Dacă mai avea forţa necesară, se aştepta de la învingător, care în majoritatea cazurilor era mai mult sau mai puţin rănit, să îngenuncheze docil şi să dea lovitura de moarte(ferrum accipere). Această scenă macabră apare în mai multe ilustraţii. Publicul obişnuia, în momentul loviturii finale, să strige: „Habet!” sau „Hoc habet!”. Învingătorul urca sus spre donatorul jocului şi îşi lua trofeul care consta întotdeauna dintr-o ramură de palmier şi bani sau un cadou. În cazurile speciale el primea şi o coroană de lauri. Cu ramura de palmier în mână, învingătorul cobora acompaniat de strigătele de bucurie ale poporului şi făcea turul de onoare după care părăsea arena prin Porta Sanavivaria(poarta sănătăţii şi a vieţii).
Spartacus: Tracul care a îngenuncheat Roma
Autor: Mihail Ispan

Carte aflată în curs de editare