Cea mai puternică armă este mentală. Nicio armă militară nu poate rivaliza cu arma mentală. Arma mentală introduce în mințile națiunii de cucerit un parazit care se înmulțește necontenit de la sine. Această armă se numește religie. Ea apare cu masca unei binecuvântări divine, însă garantează, de fapt, hegemonia subtilă a agresorului. Este o armă care nu ucide oameni și nu distruge clădiri, ci ucide și distruge sufletul națiunii. Religia transformă națiunea într-o armată ce luptă pe viață și pe moarte pentru interesele inamicului. Ea prezervă clădirile națiunii pentru a le folosi pe post de centre de propagandă. În felul acesta, arma devine din ce în ce mai puternică, iar războiul continuă în mod imperceptibil.
Nucleul strategiei militare a agresorului constă în cultivarea unui mit al supremației. Inamicul își auto-atribuie statutul de popor ales de o zeitate proclamată ca fiind omnipotentă și iubitoare, reducând restul umanității la statutul de fiare destinate sclaviei perpetue. Paradoxal, propriile lor dogme religioase dezvăluie adevărul ascuns: zeul lor este un tiran sângeros, un instigator și cel mai mare criminal din istorie. Pentru a-și asigura supunerea oarbă, sistemul agresor folosește cea mai eficientă formă de șantaj: amenințarea cu damnarea eternă pentru disidenți și promisiunea unui paradis post-mortem pentru cei docili care acceptă sclavia.
Strategia de ocupare se extinde prin degradarea programată a țesutului social. Inamicul inoculează în societatea subjugată vectori ai descompunerii morale – corupția, mita și deviațiile comportamentale – cu scopul de a anihila ultimul bastion al demnității. Acest proces funcționează asemenea unui focar epidemic: un singur element alterat compromite treptat întregul colectiv. Este efectul de domino al degradării: așa cum un singur măr putrezit distruge întreaga recoltă, la fel și viciul inoculat distruge o națiune întreagă. Iar capcana supremă abia acum urmează. Ei vor arăta cu degetul spre populația degradată pentru a demonstra lumii că dogma lor a fost corectă: că supremația lor asupra unor fiare inferioare este legitimă și că fiarele merită să fie subjugate.
Odată ce sufletul unui popor a fost ucis, urmează sclavia totală. Fără morală și fără demnitate, o națiune devine o turmă obedientă. Națiunea deposedată de morală și de demnitate își pierde busola și devine o masă ignorantă, oarbă, gata să execute ordinele inamicului. Fără voință proprie și fără apărare, ea predă agresorului cheile tuturor instituțiilor statului, unde se instalează imediat cozile de topor ale inamicului.
Urmează jaful total: forța de muncă este exploatată la maximum pentru îmbogățirea inamicului, iar bogățiile solului și ale subsolului sunt cedate fără nicio rezistență. Oamenii ajung să muncească de la răsărit până la apus doar pentru a umple buzunarele opresorului, în timp ce bogățiile solului și ale subsolului sunt jefuite fără nicio opoziție, fără niciun strigăt de revoltă. Tot acest mecanism de sclavie funcționează de la sine, zi de zi, alimentat mecanic de frica iadului și de credința oarbă în raiul promis după moarte.
În lumina acestui adevăr crud, întreaga istorie a românilor se dezvăluie a fi o tragedie națională. Timp de aproape două milenii, strămoșii noștri și, ulterior, națiunea română s-au opus prin rezistență armată invaziilor convenționale, apărându-și suveranitatea în fața unor forțe imperiale masive. Istoria a consemnat confruntări succesive cu Imperiul Roman, regatele macedonene, valurile de triburi nomade, Imperiul Otoman, Regatele Ungariei și Poloniei, Imperiul Habsburgic, cel German, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică.
Toate aceste sacrificii pe câmpul de luptă s-au dovedit însă a fi în van. Nimeni nu și-ar fi putut închipui că o națiune care a rezistat în fața atâtor uriași va fi înfrântă de o armată mult mai mică, dotată cu o singură armă invizibilă: religia. În fața ei, poporul a căzut în genunchi fără luptă. Capitulanți în fața acestui parazit psihologic, românii și-au cedat de bunăvoie spiritualitatea autentică, demnitatea, resursele umane și patrimoniul natural, pierzându-și, în final, însăși țara.
Autor: Mihail Ispan
