Peisajul planetar este format din ființe biologice pietrificate, exact așa cum se afirmă în poemul Metamorfoze, scris de poetul roman Publius Ovidius Naso, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Ovidiu (20 martie 43 î.Hr. – 17 d.Hr.) s-a născut în Sulmo, în regiunea Abruzzo a Italiei, care era pe atunci parte a Republicii Romane. Ultimii aproape zece ani ai vieții și i-a petrecut în exil în Tomis, azi Constanța, timp în care a compus acest poem. Pe întreg teritoriul planetei și în oceanele sale se găsesc ființe pietrificate: de la animale mici prinse în cochiliile permanente ale fosilelor, până la ciuperci pietrificate, trunchiuri de copaci pietrificați și megaliți cu forme zoomorfe și antropomorfe.
Dragonul a fost o ființă reală, chiar dacă este privit astăzi drept o creatură mitologică. De-a lungul timpului au existat numeroase specii de dragoni. Zodiacul chinezesc, un sistem tradițional de clasificare bazat pe calendarul chinezesc, atribuie fiecărui an, dintr-un ciclu de doisprezece ani, un animal și trăsăturile asociate acestuia. Cele douăsprezece animale ale zodiacului sunt: șobolanul, boul, tigrul, iepurele, dragonul, șarpele, calul, capra, maimuța, cocoșul, câinele și porcul. Este greu de crezut că, într-o serie alcătuită exclusiv din unsprezece animale reale, ar fi fost introdus un animal pur imaginar. Dragonul este descris, de regulă, ca o ființă asemănătoare unei șopârle sau unui șarpe uriaș, acoperită cu solzi, uneori înaripată, capabilă să scuipe foc. Capacitatea dragonului de a scuipa foc nu este credibilă, deoarece nu există animale reale capabile să proiecteze flăcări propriu-zise, nici măcar minuscule, prin ardere activă. Totuși, această idee nu este complet inventată: în mod real, ființele, mai ales cele moarte, conțin gaz metan, un gaz inflamabil. Astfel, în locurile unde se află dragoni gigantici pietrificați, se pot aprinde focuri care izbucnesc de la sine, denumite focuri vii. Dragonul nu scuipă foc, ci venin.
Printre animalele pietrificate descoperite se numără și dragoni, cu dimensiuni variind de la mărimea unui dragon Komodo până la exemplare colosale, care au atins sau chiar depășit lungimi de 2.000 de kilometri. Mulți dintre aceștia sunt atât de bine conservați, încât pot fi recunoscute cu claritate nu doar capul, gâtul, corpul și membrele, ci și detalii fine precum solzii, coloana vertebrală, organele interne și cloaca.
În Europa Central-Sudică se află o dragonesă pietrificată împreună cu cele trei ouă ale sale, și ele pietrificate, al cărei corp depășește lungimea de 2.000 km. Imperiul ei se întinde peste șapte țări: Austria, Slovacia, Polonia, Ucraina, România, Serbia și Bulgaria. Ouăle sunt așezate strategic, câte unul în fiecare dintre următoarele trei țări: Slovacia, Ungaria și România. Probabil că dragonesa a pierit în urma torenților de noroi care au măturat planeta în antichitatea extremă. Trupul său pare subțire în raport cu lungimea deoarece este, pe alocuri, îngropat în pământ. Contururile oului nordic și ale celui central se pot distinge destul de clar.
Notă: Semnul „+” indică nord pentru latitudine și est pentru longitudine, iar semnul „–” indică sud pentru latitudine și vest pentru longitudine. Explicațiile implică multe denumiri geografice ceea ce le face greu de citit, însă vă voi oferi o hartă pentru a ușura vizualizarea dragonesei cu ouăle sale.
Începutul cozii: Coordonate geografice: Latitudine: +47.8333, Longitudine: +16.4500. Coada dragonului începe într-o zonă deluroasă, la poalele Munților Leitha. Munții Leitha sunt o creastă montană cu o lungime de aproximativ 35 km și o lățime de 5-7 km, situată la marginea Bazinului Vienez. Ca prelungire a Alpilor, Munții Leitha fac legătura cu Carpații din nord.
Sfârșitul cozii: Coordonate geografice: Latitudine: +49.603953, Longitudine: +19.9542. Coada dragonesei se sfârșește în orașul Rabka-Zdrój, voievodatul Małopolskie, Polonia. Rabka-Zdrój se află în sudul Poloniei, la poalele Munților Gorce, care fac parte din Carpații Occidentali.
Între sfârșitul cozii și începutul gâtului se află trupul dragonesei.
Începutul gâtului: Coordonate geografice: Latitudine: +43.121175, Longitudine: +23.287383. Începutul gâtului se află în partea estică a Carpaților de Sud (Carpații Balcanici), lanțul muntos Stara Planina, aproape de judeţul Sofia, Bulgaria.
Sfârșitul gâtului: Coordonate geografice: Latitudine: +42.880752, Longitudine: +27.899461. Sfârșitul gâtului este foarte aproape de coasta sud-estică a Bulgariei, în zona orașului Burga. Regiunea face parte din lanțul Munții Strandzha, care este un lanț de dealuri şi munţi mai joşi situat în sud-estul Bulgariei, în apropierea Mării Negre. Lanțul muntos Strandzha se află în sud-estul Bulgariei și nord-vestul Turciei. Se întinde până aproape de litoralul Mării Negre. Lanțul Stara Planina (Munții Balcani) este lanțul principal al Bulgariei și are legătură directă cu Carpații Meridionali din România. Împreună, Carpații și Stara Planina formează un sistem comun numit: Lanțul Carpato-Balcano-Dinaric (sau Sistemul Alpino-Carpato-Balcano-Dinaric). Între Stara Planina (Munții Balcani) și Strandzha se află o zonă de tranziție cu dealuri domoale și interfluvii. Pe Google Earth această zonă apare ca o continuitate, geologic și montanistic.
Oul nordic este format din Carpații Slovaci. Carpații Slovaci reprezintă segmentul central-vestic al arcului carpatic.” În Carpații Slovaci se află masivele Tatra, Fatra și Rudohorie. Acest ou se găsește în apropierea cloacei.
Notă: Dragonul, atât femela, cât și masculul, are o cloacă. Cloaca este o cavitate comună în care se află tractul intestinal, tractul urinar și organele reproducătoare. La femelă, cloaca servește drept ieșire pentru fecale, urină și pentru ouă sau pui, în funcție de modul de reproducere. La speciile ovipare, ouăle ies afară și eclozează, iar la speciile ovovivipare, ouăle rămân în interior, iar puii se nasc vii. La mascul, cloaca servește drept ieșire pentru fecale și urină, dar și ca organ sexual. Masculul are hemipenisuri, două organe copulatoare interne situate în cloacă, folosite pentru fertilizarea ouălor.
Oul central este format din Munții bazinului Panonian: Alpi Estici, dealuri vulcanice panonice, Carpați Externi/Interni din zona vestică a Ungariei.
Oul sudic este format din Munții Apuseni, România.
Forma dragonesei pietrificate arată că ea a fost odinioară o ființă vie. Există și alte indicii și dovezi care confirmă acest lucru precum: imaginea cu sternul și coastele sale, izvoarele montane, gazele naturale, aurul și culoarea ruginie a pietrelor și a solului. În rândurile următoare vom analiza aceste caracteristici.
Imaginea cu sternul și coastele
Există o imagine luată de la mare altitudine în care se află o porțiune din Munții Rodnei (Carpații Meridionali). În această imagine se regăsesc structuri pietrificate care se aseamănă foarte bine cu sternul și coastele unui dragon.
Izvoarele montane
Numeroasele puțuri din Carpați nu pot fi rezultatul întâmplării sau al forțelor stocastice ale naturii. Ele au origine biologică. Este posibil ca aceste puțuri să provină din pietrificarea vaselor sanguine. Apa provenită din topirea zăpezii și a gheții, din precipitații sau din infiltrarea apei de suprafață se scurge în aceste puțuri și iese, prin falii, fracturi și fisuri situate la diferite altitudini, sub formă de izvoare. Chiar dacă apa se scurge prin aceste deschideri, nivelul apei din puț poate continua să crească, dacă volumul de apă introdus este mai mare decât cel evacuat. În natură, acest fenomen se observă primăvara, la topirea zăpezilor, sau în perioadele cu ploi abundente, când debitul izvoarelor crește, iar uneori apar izvoare noi mai sus pe versanți. Când alimentarea cu apă scade, de exemplu pe timpul unei veri secetoase, nivelul apei din puț coboară, ceea ce conduce la reducerea debitului unor izvoare sau chiar la secarea lor completă.
Majoritatea râurilor din România izvorăsc din Munții Carpați sau din versanții lor, iar aproximativ 98% dintre ele își au începutul aici. Din acest motiv, Munții Carpați sunt adesea numiți „Castelul de apă al României”. Apariția izvoarelor este posibilă doar dacă în munți există formațiuni naturale verticale care permit acumularea apei provenite din topirea zăpezii și gheții, din precipitații sau din infiltrarea apei de suprafață. Pentru a înțelege acest fenomen, putem folosi o analogie simplă: dacă turnăm apă pe podea, aceasta se va răspândi uniform, fără a se forma scurgeri asemănătoare izvoarelor. Deci, dacă apa s-ar acumula numai în bazinele acvifere ale munților, nu ar putea ieși la altitudini diferite din munte sub formă de izvoare.
Pentru ca apa să ajungă la suprafață la diferite altitudini, este necesar ca în munți să existe tuburi cu orificii la înălțimi variate. Când volumul de apă introdus în tub depășește cantitatea evacuată, nivelul apei crește, iar aceasta iese prin deschiderile tubului. În Munții Carpați există astfel de formațiuni, numite puțuri sau avene, care permit apariția izvoarelor la altitudini diferite. Exemple în Carpații din România:
Avenul V5 din Piatra Altarului (Munții Bihorului) – peste 200 m adâncime.
Avenul din Fața Muncelului (Munții Pădurea Craiului) – aproximativ 100 m adâncime.
Avenul de la Bătrâna (Munții Retezatului) – peste 100 m adâncime.
Avenul din Bârsa (Piatra Craiului) – unul dintre cele mai frumoase puțuri carstice din țară.
Gaze naturale
Dragonul este o reptilă carnivoră, cu un proces digestiv relativ lent. În stomac și intestin, bacteriile contribuie la descompunerea hranei ingerate. În timpul digestiei, se pot forma gaze precum metanul, hidrogenul și dioxidul de carbon. După moarte, descompunerea continuă: bacteriile anaerobe degradează țesuturile și generează aceleași gaze. Deoarece corpul nu mai poate elimina aceste gaze, ele se acumulează, provocând o presiune internă ridicată. În cazuri extreme, această presiune poate conduce la explozia corpului, fenomen observat la balene și la reptile mari ținute în captivitate. În Munții Carpați din România există numeroase izvorâri naturale de gaze, printre care metan, hidrogen și dioxid de carbon. Printre zonele cele mai cunoscute pentru emanațiile naturale de gaze se numără:
Carpații Orientali – zona Buzăului: aici se află cea mai faimoasă formațiune, Focul Viu de la Andreiașu de Jos (județul Vrancea), unde gazele naturale ies prin fisuri și se aprind spontan la suprafață. În aceeași regiune apar și micro-emanații de metan. Subcarpații Buzăului, în zona Țării Luanei, sunt de asemenea renumiți pentru manifestările geologice spectaculoase, precum focuri vii și emanări de gaze.
Munții Apuseni: regiunea este bogată în izvoare mineralizate cu dioxid de carbon, ceea ce explică prezența numeroaselor ape minerale naturale, folosite în balneoterapie și tratamente terapeutice. La Băile Felix și în împrejurimile Oradei se află izvoare carbogazoase valorificate în balneoterapie, iar în zona Băița și Vârtop există ape minerale cu dioxid de carbon natural și săruri minerale.
Alte zone ale Carpaților Orientali: în subzona Munții Hășmaș (localitatea Borsec, județul Harghita) și în județul Covasna, zona Munților Baraolt și la Balvanyos se găsesc izvoare mineralizate cu dioxid de carbon.
Aur
În corpul ființelor biologice, inclusiv în ouăle lor, există aur. La indivizii de dimensiuni obișnuite, cantitatea de aur este redusă, dar la ființele gigantice, aceasta poate ajunge la zeci sau chiar sute de tone.
În Munții Carpați din România există zăcămintele aurifere ce au fost exploatate încă din Antichitate, fiind printre cele mai bogate din Europa. Iată principalele zone unde s-a găsit și încă se găsește aur:
Munții Apuseni (Carpații Occidentali) este cea mai bogată zonă auriferă din România. Aceasta este regiunea clasică a aurului românesc care a fost exploatată de daci și apoi de romani. Cele mai importante zone: Roșia Montană (Alburnus Maior), cel mai cunoscut zăcământ aurifer din România. Conține aur liber, dar și aur asociat cu argint, cupru, telur, seleniu ș.a. Romanii au lăsat aici o rețea impresionantă de galerii miniere, unele păstrate până azi. Baia de Arieș – zăcăminte aurifere și polimetalice (aur, argint, cupru, zinc, plumb). Bucium, Zlatna, Săcărâmb – zone cu aur nativ, adesea în filon cuarțos. Brad – oraș minier cu tradiție auriferă (Muzeul Aurului din Brad are peste 1300 de forme naturale de aur).
Munții Maramureșului și Munții Oașului. Zăcăminte aurifere și argintifere, în special în: Băița, Cavnic, Băiuț, Săsar, Baia Mare – unde s-a extras aur din minereuri complexe. Aurul de aici e adesea asociat cu sulfuri (de exemplu, pirita auriferă).
Carpații Meridionali: Existența aurului e mai rară, dar a fost semnalată în: Valea Jiului, Râul Strei, Râul Olt – aur spălat din aluviuni (aur aluvionar). În trecut, localnicii spălau aur cu lopețile sau tăvălugii în râurile din zonă.
Zăcăminte mai mici, dar existente, de exemplu: Zona Tulgheș – Borsec – Bălan (Harghita) și zona Baia Borșa (Maramureșul de sud) – aur în roci vulcanice. În aluviunile unor râuri din Moldova s-au găsit urme fine de aur (aur aluvionar).
Aurul aluvionar (aur spălat din nisipuri și pietrișuri de râu) se găsește în: Arieș, Crișul Alb, Crișul Negru, Mureș, Someș, Strei, Olt, Jiul de Vest. Aici se găsesc mici fulgi sau granule de aur, nu pepite mari.
Culoarea ruginie
Sângele conține fier și nu se pietrifică. După uscarea sa, rămâne fier care, în timp, ruginește. Astfel, fierul din Munții Carpați provine din sângele dragonesei, iar nuanța ruginie a solului și a rocilor este rezultatul oxidării acestui fier.
Groapa Ruginoasa din Munții Bihor, Carpații Occidentali. Situată în apropiere de localitatea Boga, în masivul Bătrâna din Parcul Natural Apuseni, această formațiune este o impresionantă eroziune torențială, asemănătoare unui canion în miniatură, cu peste 600 m lungime și 100 m adâncime. Pereții săi sunt colorați în nuanțe de roșu, portocaliu și galben, datorită oxidării solului bogat în fier. Aspectul său spectaculos i-a adus denumirea populară de „Marele Canion al Apusenilor”.
Carpații Orientali – Munții Harghita, Călimani, Gurghiu. În aceste zone, culoarea roșiatică provine din rocile bogate în oxizi de fier. Craterele stinse din Călimani prezintă soluri brun-roșcate, uneori cu nuanțe ruginii.
Carpații Apuseni – Munții Metaliferi. Zona este bogată în metale precum fier, cupru și aur. Rocile și sterilul minier au nuanțe roșcate sau brun-roșcate, mai ales în apropierea fostelor exploatări aurifere: Roșia Montană, Bucium, Baia de Arieș.
Ruginoasa, județul Neamț, în zona subcarpatică aproape de Carpații Orientali. Denumirea localității provine probabil de la culoarea roșiatică a solului, semn al prezenței oxizilor de fier în rocă sau pământ.
Dragonul: Stindardul dacilor și al aliaților lor
Stindardul de luptă al dacilor, al costobocilor, al tirageților și al daco-tracilor moesi de la sud de Dunăre purta un nume temut: Draco, adică Dragonul. El se înălța în bătaia vântului ca un semn al puterii și al misterului, vestind adesea vijelia războiului. Pe Coloana lui Traian din Roma, Italia, acest simbol poate fi zărit în mâinile oștenilor lui Decebal, purtat cu mândrie în toiul luptelor care au făcut să răsune munții și văile Daciei. Draco era alcătuit dintr-un cap de lup cu gura deschisă, în care se aflau mai multe limbi metalice, continuat cu trupul unui dragon confecționat dintr-o țesătură ușoară. Capul, gol pe dinăuntru și, cel mai probabil, făurit din bronz sau argint, era fixat pe un stâlp tubular, permițând aerului să pătrundă în interior. În timpul marșurilor sau al bătăliilor, stindardul era ridicat de un călăreț care îl ținea în vânt ori îl purta în goana calului.
Sub acțiunea curenților de aer și datorită unui mecanism ingenios, gura deschisă a lupului scotea un șuierat puternic, un sunet nepământean, menit să insufle vitejie dacilor și să înfioare dușmanul. Caii inamicilor, speriați de vuietul necunoscut, se zbăteau și refuzau înaintarea. În același timp, trupul de pânză al dragonului se umfla și flutura ca o ființă vie, dând impresia că stindardul însuși era insuflat de un suflu divin. Astfel, Draco nu era doar un stindard de război, ci emisarul spiritului dacic, purtător al forței cerului și al freamătului pământului strămoșesc.
Dacii și aliații lor nu puteau bănui că pe pământurile pe care trăiau ar exista trupul unui uriaș dragon, căci nu dispuneau de mijloacele tehnice necesare pentru a privi de la mari înălțimi sau din unghiuri diferite. Doar prin ecoul străvechilor lor tradiții puteau păstra amintirea acestei forme sacre, o cunoaștere transmisă din adâncurile antichității extreme, de la strămoșii lor îndepărtați. Acei strămoși, care au ridicat edificii colosale din blocuri uriașe de piatră și din cărămizi roșii de dimensiuni mai mici, au lăsat în urma lor construcții ale căror temelii zac astăzi îngropate sub pământ. Faptul acesta mărturisește că neamul românilor s-a aflat pe aceste meleaguri din vremuri imemoriale, de sute de mii, poate de milioane de ani, adică dintru începuturile lumii.
Pentru a interpreta corect mesajul stindardului dacic transmis de daci, este necesară o sinteză a celor discutate până acum. În cele ce urmează, voi prezenta această sinteză. Trupul dragonului care se întinde pe teritoriul daco-tracic este alcătuit dintr-o parte a corpului său și din gât. Stindardul de luptă al dacilor, numit Draco, era compus dintr-un cap de animal, considerat a fi un cap de lup prevăzut cu limbi metalice, și dintr-un trup de dragon.
Pe baza acestor informații, poate fi formulată o ipoteză. Ipoteza pornește de la ideea că dacii au înțeles în profunzime mesajul strămoșilor lor. Astfel, stindardul lor a fost conceput dintr-un cap de lup, în care se află limbi metalice, și un corp de dragon. Faptul că, pe teritoriul lor, lipsește capul dragonului, iar pentru a indica locul unde se află trupul acestuia, dacii au ales să înlocuiască capul dragonului cu un cap de lup prevăzut cu limbi metalice. Capul de lup simbolizează locul unde trăiesc lupii sălbatici din Carpați, deci locul în care se află trupul dragonului, iar limbile metalice reprezintă limbile de foc pe care dragonul le proiectează. În concluzie, trupul dragonului, confecționat din țesătură și parte a stindardului dacic, sugerează că pe teritoriul dacilor se afla doar corpul acestuia, nu și capul, un mesaj criptic al unei cunoașteri vechi, transmis din generație în generație.
Vlad Dragonul: Vlad al II-lea al Țării Românești
Vlad al II-lea, cunoscut sub numele de Vlad Dracul (n. înainte de 1395 – d. 7 decembrie 1447), a domnit în Țara Românească între 1436 și 1442, și din nou între 1443 și 1447. Fiul lui Mircea cel Bătrân și al Doamnei Mara, Vlad Dracul a aparținut familiei Basarabilor. Urmașii săi au fost Mircea al II-lea, Vlad Țepeș, Radu cel Frumos, Alexandra și Vlad Călugăru. În anul 1430, Vlad al II-lea era responsabil cu paza frontierei dintre Valahia și Transilvania. În acest context, a fost primit în Ordinul Dragonului (Societas Draconis) de către împăratul Sigismund, la Nürnberg, în regiunea Franconia a Sfântului Imperiu Roman. Astfel, Vlad Dracul devenea cavalerul care, în numele Dragonului, se obliga să lupte împotriva oștilor Imperiului Otoman.
Pe 12 decembrie 1408, împăratul Sigismund și a doua sa soție, Barbara de Cilli, înființau Ordinul Dragonului, o confrerie menită să unească cavaleri viteji sub semnul curajului și al credinței. Patronii spirituali ai Dragonului erau Sfântul Gheorghe, protectorul luptătorilor, Sfântul Arhanghel Mihail, apărător al dreptății, și Sfânta Margareta de Antiohia, simbol al curajului neînfricat. Ani mai târziu, în 9 februarie 1431, la Nurnberg, în cadrul unui Reichstag, adunarea solemnă a liderilor bisericii și ai feudalilor germani, împăratul Sigismund îl invita pe tânărul prinț Vlad al II-lea din Valahia. Timp de zece luni, Vlad și-a avut reședința la palatul împăratului, pregătindu-se pentru a intra în Ordinul Dragonului. În această perioadă, el urma să treacă printr-o serie de probe de luptă, organizate sub forma tradiționalelor turniruri medievale.
Legenda spune că în arena din Nurnberg, împrejmuită de flamuri și panouri heraldice, ghirlande de flori și covoare somptuoase, patru cavaleri aspiranți s-au înfățișat, printre care și Vlad al II-lea. Menestreli veseli aduceau muzică și voie bună, iar heralzii vesteau începutul competiției prin sunete de goarnă, chemându-i pe cavaleri să-și dovedească priceperea. Prima probă era mânuirea spadei. Vlad, cu o îndemânare și o forță remarcabile, îi doborî pe rând pe rivalii săi, iar tribuna exploda în aplauze și strigăte. Numele său răsuna în toată arena, vestind curajul și îndemânarea unui viitor cavaler al Dragonului. A doua zi, un valet se apropie șoptindu-i că este chemat în fața împăratului. Ca recunoaștere pentru victoriile sale din turnir, Sigismund îi înmâna un scut pe care era reprezentat un dragon cu trei capete, simbol al biruinței lui Vlad asupra celor trei aspiranți și al intrării sale în Ordinul Dragonului.
Astfel, într-un decor de poveste, în mijlocul sunetelor de goarnă și al aplauzelor, se încheia prima etapă a pregătirii prințului valah pentru rolul său de cavaler și protector al creștinătății în fața amenințării otomane. După încheierea turnirului, împăratul Sigismund și-a chemat sfetnicii în sala strălucitoare a palatului. Privind la tânărul prinț valah, se pierduse în gânduri, căutând un supranume care să-i surprindă măreția și curajul. Mintea împăratului rătăcea printre imaginile luptei, dar găsirea cuvintelor potrivite îi lua mai mult timp decât se așteptase. Unul dintre membrii consiliului, văzând ezitarea împăratului, nu s-a putut abține și a intervenit cu un glas plin de admirație:
— Auziți, Maiestate! Ați văzut cum a luptat acest prinț. Vitejia lui depășește puterea a trei cavaleri odată! L-ați primit în Ordinul Dragonului. De ce să nu-l numiți Vlad Dragonul?
Împăratul zâmbi ușor, gândindu-se la armonia și la răsunetul numelui:
— Hmmm… Într-adevăr, un nume frumos… Dar… trebuie să fie înțeles de toți.
Și astfel, cu solemnitate, împăratul traduse numele în latină și îl proclamă în fața curții:
— Ascultați cu toții! De acum înainte, tânărul Prinț al Valahiei va purta supranumele Vlad Draco!
„Draco” înseamnă în limba latină Dragon, simbol al curajului, puterii și vitejiei. În Valahia însă, trecerea în tradiția populară a condus la o interpretare diferită, iar numele a fost înțeles greșit ca drac, deși originea sa evoca măreția dragonului, nu a demonului. În fapt, termenul adoptat de valahi, Vlad Dracul, nu este deloc nepotrivit, așa cum s-ar putea crede, deoarece în limba română cuvântul „drac” nu desemnează numai demonul, ci păstrează și sensul de dragon, făcând astfel numele o punte între tradiția latină și interpretarea populară locală. Astfel, tânărul prinț valah intra în legendă, purtând un nume ce avea să răsune prin veacuri, amintind de vitejia sa și de intrarea sa în Ordinul Dragonului, sub ochii respectuoși ai împăratului și ai întregii Europe creștine.
Cea mai mare parte a dragonului pietrificat se află în Carpații din România, iar legătura dintre acest teritoriu și tânărul prinț valah pare să fi fost mai mult decât o simplă coincidență. Este foarte probabil că împăratul Sigismund l-a invitat pe Vlad al II-lea la palat nu doar pentru a participa la turnir, ci și pentru a-l primi în Ordinul Dragonului și a-l numi cavaler, acordându-i supranumele Vlad Dragonul. Această onoare nu reflecta numai vitejia și îndemânarea sa în mânuirea armelor, ci și dorința împăratului de a conferi legitimitate Ordinului Dragonului, prin alegerea unui prinț originar din țara dragonului pietrificat, un simbol al puterii, al curajului și al continuității strămoșești.
Dragonul Nord-African
În Nordul Africii se află un dragon pietrificat, însoțit de un pește asupra căruia dragonul scuipă venin. Dragonul măsoară 2.000 km și se întinde, împreună cu peștele, prin următoarele regiuni: Maroc, Sahara Occidentală, Mauritania, Mali, Algeria și Tunisia. Ambele creaturi sunt extrem de bine conservate și se găsesc într-o zonă cu vegetație redusă. Imaginile Google Earth oferă o rezoluție incredibil de detaliată, mult superioară celei a dragonesei, permițând observarea nu doar a capului, gâtului, corpului, solzilor, picioarelor, cloacei și scursurilor rezultate din descompunere, ci și a unor detalii uluitoare. Printre acestea se numără: fumul care iese din nările dragonului, o tăietură pe coloana vertebrală ce pare provocată de o sabie, veninul proiectat asupra peștelui și modul în care sistemul limfatic al acestuia încearcă să neutralizeze efectele veninului, însă în final eșuează. Eșecul este vizibil prin culoarea mai închisă a nodulilor limfatici care conțin venin, comparativ cu cei neafectați.
Între dragonesa pietrificată din Europa și dragonul pietrificat din nordul Africii există următoarele distanțe: distanța dintre capul dragonesei și cel al dragonului nord-african este de 3.861 km, iar distanța dintre vârful cozii dragonesei și cel al dragonului nord-african: 1.586 km. Raportate la lungimea de 2.000 km a celor doi dragoni, aceste distanțe nu sunt prea mari. Dragonesa purta ouă, ceea ce sugerează că avea un partener de viață. Dragonul se află în poziția în care a proiectat venin asupra unui pește, semn că se afla la vânătoare, poate pentru a-i aduce hrană dragonesei. Se pare că acești dragoni erau parteneri de viață.
Autor: Mihail Ispan
Link de descărcare imagini
