Definiția tehnologiei naturale și a celei artificiale
Tehnologia Naturală este tehnologia care a apărut în mod natural fără ca omul să intervină în vreun fel. Copacul este o tehnologie naturală. El este format din rădăcină, trunchi, tulpini și frunze. Rădăcina caută și absoarbe apă din pământ. Celulele xilemului din trunchiul și ramurile copacului transportă apoi apa până la frunze. Frunzele absorb apa care provine de la rădăcina copacului, dioxidul de carbon din atmosferă și energie solară. Energia solară este absorbită de către o substanță verde numită clorofilă. Energia solară este necesară pentru a transforma apa și dioxidul de carbon în glucoză și oxigen. Acest proces se numește fotosinteză. Glucoza produsă în timpul fotosintezei este utilizată de copac pentru respirație și furnizează copacului energie pentru a trăi, a crește și a se autorepara. Oxigenul obținut prin procesul de fotosinteză este eliberat în atmosferă prin intermediul stomatelor frunzelor, devenind astfel o parte semnificativă a aerului pe care îl respirăm. Copacul stochează dioxidul de carbon în fibrele lor contribuind astfel la purificarea aerului și la reducerea efectelor negative pe care dioxidul de carbon le-ar putea produce asupra mediului înconjurător. Copacul emite dioxid de carbon într-un proces denumit respirație celulară, însă această cantitate de dioxid de carbon este extrem de mică în comparație cu cantitatea de dioxid de carbon absorbită de el.
Tehnologia de construcție a castorului este o tehnologie naturală. Castorul este un inginer de ecosisteme. El construiește adăposturi și baraje folosindu-se de copaci bătrâni, ramuri de copaci, vegetație, roci și noroi. Tăierea copacilor bătrâni permite celor tineri să le ia locul. Infrastructura construită de către castor formează zone umede folosite de multe alte specii. Barajele construite de castor transformă marginile riverane ale cursurilor de apă și ale râurilor în zone umede, pajiști sau păduri riverane. Aceste baraje sunt benefice pentru o multitudine de specii, inclusiv amfibieni, somoni și păsări cântătoare. Deoarece tehnologia folosită de castor este benefică pentru natură, castorul este considerat a face parte din speciile denumite piatră de boltă. Specia piatră de boltă este o specie care are un efect disproporționat de mare asupra mediului său natural în raport cu numărul membrilor din acea specie. Speciile piatră de boltă sunt foarte importante pentru ecosisteme, deoarece lipsa lor poate conduce la colapsul acestora.
Tehnologia artificială este tehnologia care a apărut datorită intervenției directe sau indirecte omului. Toate procesele, toate uneltele și toate mașinile create și folosite de om aparțin tehnologiei artificiale. Chiar și prepararea hranei crude de către om este o tehnologie artificială. După cum am menționat în pasajele de mai sus, animalele folosesc și ele diverse tehnologii. Cele mai multe tehnologii folosite de animale sunt tehnologii naturale însă unele sunt tehnologii artificiale. Spre exemplu tehnologia de vânătoare a primatelor mari, care constă în folosirea de diverse unelte pentru a vâna mamifere, nevertebrate și pești, este o tehnologie care a apărut odată cu apariția animalelor carnivore, iar apariția acestor animale carnivore se datorează intervenției omului. În timpurile îndepărtate au existat numai animale fructivore. În acele timpuri, nu existau oceane și planeta era acoperită de foarte multe specii de ciuperci, plante și copaci astfel încât exista o cantitate imensă de fructe ce putea servi drept hrană pentru animale. Printre copaci existau și copaci gigantici. Oamenii au început să taie copacii ceea ce a condus în cele din urmă la micșorarea cantității de fructe până când aceasta a produs deficit de fructe. Din cauza deficitului de fructe, animalele nu mai aveau la dispoziție hrană sub formă de fructe ceea ce a făcut ca ele să înceapă să se hrănească cu cadavre. Atunci când cadavrele s-au împuținat, unele animale au început să vâneze alte animale în scopul de a-și procura hrană. Așa au apărut animalele carnivore. În consecință, tehnologia de vânătoare a primatelor mari a rezultat prin intervenția indirectă a omului și de aceea ea poate fi considerată a fi o tehnologie artificială.
Tehnologia artificială a condus și conduce pe mai departe la degradarea, decăderea și involuția naturii, a omului și a societății.
Pentru a înțelege faptul că tehnologia artificială a cauzat degradarea, decăderea și involuția naturii, a omului și a societății este bine să cunoaștem omul primordial și mediul ambiant din perioada în care tehnologia artificială nu exista.
Omul primordial
Omul primordial avea un trup acoperit cu blană, o sănătate excelentă, o putere impresionantă, simțuri foarte dezvoltate și o agilitate comparabilă cu cea a maimuței. În plus, el deținea inteligență holistică, puteri spirituale și abilități extrasenzoriale. Printre aceste capacități și abilități se pot enumera următoarele: memoria acurată, superintuiția, precogniția, retrocogniția, telestezia, și telepatia evoluată. Memoria acurată este abilitatea de a-și aminti, chiar și numai după câteva momente de vizualizare, cu o mare precizie și în mod vivace imagini fără a apela la vreun instrument mnemonic. Superintuiția este abilitatea de a achiziționa cunoștințe științifice numai cu ajutorul intuiției. Precogniția este abilitate de a percepe și a intui evenimente viitoare. Retrocogniția este abilitatea de a percepe evenimentele din trecutul propriu, din trecutul altor ființe sau din trecutul umanității. Telestezia este abilitatea de a vedea o țintă îndepărtată sau invizibilă ochilor materiali folosind percepția extrasenzorială. Telepatia evoluată este în principiu abilitatea de a transfera informații pe cale mentală și de a percepe informații prin intermediul percepțiilor extrasenzoriale. Prin acest tip de telepatie se puteau transmite imaginile tridimensionale ale unui fenomen cu toate caracteristicile sale ce puteau fi percepute de simțurile umane precum formă și culori, sunete, mirosuri, percepții gustative și percepții tactile. Se mai putea transmite esența unui fenomen și informații complete despre evoluția în timp a fenomenului respectiv.
Omul primordial avea un trup care în principiu arăta la fel ca și cel din ziua de astăzi. Mersul lui era bipedal și cu spatele complet vertical. El a supraviețuit și a existat chiar și până în civilizația actuală. Omul primordial este cunoscut sub denumirea de omul sălbatic. Încă din cele mai vechi timpuri, omul sălbatic a fost reprezentat în mod constant și invariabil ca având o blană formată din păr care îi acoperea întregul trup, cu excepția palmelor, a tălpilor, a urechilor și a părții de pe fața bărbatului aflată deasupra bărbiei și a feței și sânului femeii.
Cea mai veche descriere a omului sălbatic este cea a personajului Enkidu din poemul epic din Mesopotamia antică numit Epopeea lui Ghilgameș. Acest poem este cea mai veche scriere literară. El datează de la începutul mileniului al III-lea î.e.n. Enkidu este descris ca a fi un om sălbatic acoperit cu păr care trăia în stepă împreună cu gazelele și mânca iarbă și bea apă împreună cu ele.
În bosajele sculptate și pictate din catedrala din Canterbury, pe suportul stemelor heraldice din Germania din secolul al XVI-lea și în operele gravorilor renascentiști din Germania și Italia există imagini de bărbați sălbatici, femei sălbatice și familii sălbatice. Martin Schongauer a fost un gravor și pictor alsacian. El a fost primul pictor german care a devenit un gravor important. Dintre gravurile sale au supraviețuit 116 gravuri. Martin Schongauer a reprezentat oameni sălbatici în cele patru gravuri cu scuturi heraldice realizate în anul 1480. Cele patru gravuri au fost următoarele: Scut cu un ogar ținut de un sălbatic, Bărbat sălbatic ținând un scut cu un iepure și un scut cu un cap de maur, Scut cu cerb ținut de un bărbat sălbatic și Femeie sălbatică ținând un scut cu cap de leu.
Maria Egipteanca a fost o ascetă și eremită din Egipt care a trăit între anii 344 -421. Ea a fost sanctificată și este deosebit de venerată în Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă Răsăriteană și în Biserica Coptă. Maria Egipteanca este reprezentată ca fiind o femeie cu blană în următoarele lucrări: într-o ilustrație din psaltirea din secolul al XIV-lea a Reginei Maria I-a a Angliei, într-o ilustrație din cartea The Taymouth Hours produsă în Anglia în jurul anilor 1325-35 și care face parte din cartea liturgică Cartea Orelor, într-o ilustrație din cartea The Dunois Hours datată 1439-1450 și care face parte din cartea liturgică Cartea Orelor, într-o ilustrație a manuscrisul ilustrat numit Smithfield Decretals care conține decretele papei Grigore al IX-lea.
Principala sursă de informație despre Maria Egipteanca este cartea Vita scrisă de Sofronie. Sofronie, numit și Sofronie Sofistul, a fost un scriitor bisericesc care a trăit între anii 560-638. Între anii 634-638, el a fost Patriarhul Ierusalimului. În următoarele rânduri, informațiile despre Maria Egipteancă au fost preluate din cartea Vita scrisă de Sofronie și completate cu notele mele. Maria Egipteanca s-a născut în provincia imperială a Imperiului Roman numită Egiptul Roman. La vârsta de 12 ani, ea a fugit de la părinți și s-a așezat în Alexandria. Acolo ar fi dus o viață extrem de desfrânată. La vârsta de șaptesprezece ani, ea ar fi plecat spre Ierusalism exact în timpul sărbătorile religioase ale creștinilor care aveau loc acolo, însă nu pentru a participa la aceste sărbători, ci pentru a găsi parteneri de sex. Se spune că ea și-ar fi plătit călătoria oferind favoruri sexuale. Atunci când ar fi încercat să intre în biserică, ea ar fi fost respinsă de o forță invizibilă. Fiind convinsă că respingerea ei s-ar fi datorat impurității sale, ea s-ar fi rugat la o icoană ce ar fi reprezentat-o pe Fecioara Maria, ce s-ar fi aflat în apropierea bisericii, pentru iertarea păcatelor sale și ar fi promis că va deveni ascetă. După aceasta, Maria Egipteanca ar fi reușit să intre în biserică. Când s-ar fi reîntors la icoană pentru a mulțumi, ea ar fi auzit o voce care i-ar fi spus următoarele: Dacă treci Iordanul, vei găsi odihnă glorioasă. Ea s-ar fi dus la mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul de pe malul râului Iordan, unde ar fi primit iertarea și Sfânta Împărtășanie. În dimineața zilei următoare, ea ar fi traversat Iordanul spre est unde s-ar fi retras în deșert pentru a trăi restul vieții sale în penitență ca pustnică. Maria Egipteanca ar fi luat cu ea doar trei pâini pe care, după ce le-a mâncat, a trăi pe mai departe timp de 60 de ani numai din ceea ce a găsit în deșert. Înainte de a muri, ea i-ar fi povestit unui călugăr din Palestina, numit Zosimas, viața ei. Zosimas s-ar fi reîntors la mânăstirea sa unde spus povestea vieții ei celorlalți frați și în acest fel această poveste s-ar fi transmis pe mai departe pe cale orală până când a fost scrisă de Sofronie. Biserica Ortodoxă o comemorează pe 1 aprilie.
Faptul că Maria Egipteanca are o faimă și un prestigiu atât de mare este un indiciu în favoarea existenței acestei femei. Cu toții cunoaștem faptul că liderii religioși au acaparat edificiile gigantice produse de civilizația precedentă care au o arhitectură grandioasă și uluitor de frumoasă, au acaparat diverse artefacte din extremitatea antică, munți, vârfuri de munți și caverne prin transformarea lor în locuri de pelerinaj și au mai acaparat personalități ilustre prin așa-zisa sanctificare a lor pentru a prezenta religia lor într-o lumină misterioasă, eclatantă și divină. Partea din relatarea despre Maria Egipteanca în care ea este descrisă ca a fi fost prostituată și că ar fi renunțat la modul ei de viață mulțumită contactului cu religia și biserica este posibil să fi fost inventată. Este posibil ca faima și prestigiul acestei femei să fie folosite de liderii religioși în scopuri propadandistice și pentru a sublinia faptul că religia poate transforma un om extrem de păcătos într-un sfânt.
Maria Magdalena a fost o femeie care, în conformitate cu cele patru evanghelii canonice ale Noului Testament, s-a născut la sfârșitul secolului I î.Hr. în Magdala care era pe atunci un oraș pescăresc din Iudeea romană aflat pe malul vestic al lacului numit Marea Galileii. Ea a fost reprezentată având blană în mai multe lucrări artistice. Două dintre aceste lucrări sunt următoarele: Sfânta Maria Magdalena înălțată de îngeri realizată de sculptorul german Tilman Riemenschneider între anii 1490/92 și Înălțarea Sfintei Maria Magdalena realizată de miniaturistul și gravorul italian Giovanni Pietro Birago în anul 1490. Maria Magdalena a fost unul dintre discipolii lui Isus și a fost martoră la răstignirea și învierea sa. Ea este menționată în mod nominal de douăsprezece ori în evangheliile canonice ale Noului Testament. Făcând excepție de menționările familiei lui Isus, ea a fost menționată de mai multe ori decât majoritatea apostolilor și de mai multe ori decât orice altă femeie din aceste evanghelii. Maria Magdalena este considerată o sfântă de către confesiunea catolică, cea ortodoxă de est, cea anglicană și cea luterană. Datorită faptului că Maria Magdalena a fost prima care a fost martoră la învierea lui Isus, ea este numită Apostolul apostolilor în unele tradiții creștine. Se afirmă că Maria Magdalena a fost portretizată ca fiind prostituată deoarece a fost confundată cu păcătoasa care s-a pocăit după ce l-a întâlnit pe Isus și l-a uns pe acesta. Despre ea existe foarte puține informații.
Ca și în cazul Mariei Egipteanca, Maria Magdalena este reprezentată ca având blană, ca fiind o prostituată care în urma contactului ei cu religia s-a pocăit și ca fiind un simbol al penitenței. Spre deosebire de Maria Egipteanca, Maria Magdalena a fost în cele din urmă reabilitată și absolvită de fosta ei imagine care o descria ca a fi păcătoasă.
Onofrei a fost un pustnic care a trăit în deșertul Egiptului de Sus timp de 60 de ani în secolul al IV-lea sau poate în secolul al V-lea. Numele său poate proveni de la numele copt Unnufer care înseamnă „cel perfect”. Potrivit sfântului Pafnutie Ascetul, un fost anacoret egiptean din secolul al IV-lea, Onofrei era un om sălbatic acoperit de păr și care purta un snop de frunze ce era prins în jurul taliei. În artă, Onofrei este înfățișat ca un om sălbatic acoperit în întregime de păr purtând la brâu un snop de frunze. El a fost sanctificat și este venerat de către Biserica Romano-Catolică, Biserica Catolică Răsăriteană, Ortodoxia Răsăriteană și Ortodoxia Orientală.
În Geneza, prima carte a Bibliei ebraice și a Vechiului Testament creștin, este menționată nașterea lui Esau și Iacov, fiii lui Isaac și lui Rebeca. Despre Esau se afirmă că la naștere era de culoare roșiatică și era acoperit peste tot de păr care forma o blană. Iată mențiunea originală din Geneza, versiunea engleză standard, care se află în capitolul 25, alineatul 25: Primul care a venit era de culoare roșiatică, acoperit peste tot de păr ca o blană. A fost numit Esau.
Între omul primordial și cel de astăzi există și diferențe.
Una dintre aceste diferențe este faptul că omul primordial era, ținând cont de raportul dintre greutatea fiecăruia, mult mai puternic decât cel de astăzi.
O altă diferență este faptul că omul primordial avea simțurile trupești mult mai dezvoltate decât cele ale omului de astăzi.
O altă diferență consta în faptul că omul primordial deținea capacități spirituale remarcabile. El era considerat a fi înțelept. Se spune că țăranii din cantonul Grisons din Elveția au încercat să captureze un om sălbatic în speranța că acesta le va oferi înțelepciunea sa în schimbul libertății sale.
O altă diferență este faptul că omul primordial avea blană proprie pe tot corpul cu excepția urechilor, a palmelor și a tălpilor. În cazul bărbatului, inclusiv porțiunea de față de deasupra bărbii era fără blană, iar în cazul femeii inclusiv întreaga față și sânii erau lipsiți de blană. Pielea omului era stacojie, iar blana era formată din păr încârlionțat permițând aerului să treacă prin el ceea ce eficientiza termoreglarea. De acest fapt ne dăm seama din numeroasele scrieri și desene, apărute începând încă din secolul al XII-lea, în care sunt prezentați oameni, numiți oameni sălbatici, ce sunt acoperiți de păr ce formează o blană. Este adevărat faptul că unele dintre aceste scrieri și desene nu corespund cu realitatea, însă cu ajutorul discernământului putem reuși să separăm imaginația de realitate.
Blana este formată din fire groase de păr care acoperă pielea aproape a tuturor mamiferelor. Ea este formată din două straturi de păr. Primul strat se află dedesupt și conține păr gras, în timp ce al doilea strat se află deasupra conține păr gros. Primul strat acționează ca o pătură izolatoare care menține căldura. Al doilea strat este un strat de protecție care asigură impermeabilitatea. Blana este un tip de manta corporală specifică mamiferelor. Toate mamiferele posedă păr pe cel puțin o porțiune, iar majoritatea dintre ele îl au în abundență. Blana oferă izolație și protecție împotriva abraziunii, a umezelii, a razelor dăunătoare ale soarelui și a paraziților și microbilor potențial dăunători. De asemenea, blana funcționează ca un camuflaj pentru a-i deruta pe prădători, iar modelele sale distinctive permit membrilor aceleiași specii să se recunoască între ei. Mai mult decât atât, mamiferele își pot folosi blana în manifestările sociale pentru a indica agresivitatea sau agitația: atunci când un câine își ridică părul, prin ridicarea involuntară a firelor de păr de pe gât și de pe spate, acesta trimite un semnal clar către provocatori să stea cât mai departe.
Mediul ambiant în care trăia omul primordial
În trecutul îndepărtat, deci înainte de apariția tehnologiei artificiale, pământul, apa și aerul erau perfect curate. Pe planetă exista numai pământ fertil și apă dulce sub formă de ape curgătoare și lacuri. Acumulări de apă sărată sub formă de mări și oceane nu existau. Acestea au apărut mai târziu datorită excavărilor produse prin activități miniere de suprafață și în subteran efectuate de giganți. Flora era alcătuită din extrem de multe specii de plante și acoperea aproape toată planeta. Pe atunci existau plante de toate mărimile începând cu plante mici până la plante supergigantice. Datorită faptul că pe planetă existau foarte multe plante, existau fructe în abundență cu care se puteau hrăni oamenii și animalele, clima era stabilă și temperată, iar aerul conținea mai mult oxigen decât cel din ziua de astăzi. Oamenii și animalele erau ființe fructivore. Fructe, în sensul științific al cuvântului, înseamnă nu numai fructele la care se referă de obicei oamenii, ci și legume, leguminoase, cereale, nuci și semințe. Chiar și ciupercile pot fi considerate a fi fructe. Ele pot fi numite fructe ale pământului. Clima era temperată și omul primordial avea blană cu păr încârlionțat ceea ce făcea ca el să poată trăi în natură fără a avea nevoie de locuință încălzită, de haine și de încălțăminte. Părul încârlionțat oferă o acoperire optimală a capului prin faptul că mărește grosimea spațiului dintre suprafața părului și scalp permițând aerului să treacă prin el ceea ce conduce la o termoreglare bună a capului. Omul primordial locuia de obicei în interiorul copacilor și în scorburile copacilor supergigantici. Chiar și în ziua de astăzi, unii oameni locuiesc în interiorul copacilor.
În Africa există un copac numit baobab. Baobabul trăiește cam 2.000 de ani, are o înălțime maximă de 25 metri și cu un diametru maxim de 14 de metri. Fructele, frunzele, rădăcinile lui sunt comestibile și dețin calități vindecătoare. El stochează apa în adâncituri naturale dintre ramuri și pe partea exterioară a trunchiului. Scoața lui este rezistentă la foc și fibrele din scoarța lui se pot folosi pentru a face produse textile. El este gol în interior permițând oamenilor să construiască camere de locuit, baruri și magazine în interiorul său. Acest copac este apreciat deoarece el oferă hrană, apă, remedii de sănătate și adăpost. În consecință, acest copac poate acoperi nevoiele de bază ale oamenilor.
Apariția tehnologiei artificiale
Lemnul este cel mai important material în domenul tehnologiei naturale și artificiale. El este cel mai avansat și folosit material. Primul pas pe care omul primordial l-a făcut spre trecerea la tehnologia artificială a fost să doboare copacii pentru a folosi lemnul ca material de construcție cu care să construiască clădiri destinate adăpostirii lui și a familiei lui. Pentru a doborî copaci, omul primordial s-a folosit de topoare primitive, de foc și de vibrație.
Toporul primitiv este format dintr-un cap de piatră, mâner și o funie cu ajutorul căreia se fixează capul toporului de mâner. Capul toporului primitiv se face de obicei din silex prin cioplire sau lovirea aceste pietre cu ajutorul unei alte pietre pentru a obține forma adecvată. Mânerul toporului primitiv se face din lemn proaspăt recoltat sau din lemn provenit de la un copac tânăr pentru ca el să fie atât de flexibil încât să poată fi îndoit și modelat fără a se rupe. Funia se poate face din scoarță sau din piele crudă și umedă. Cu ajutorul unei pietre ascuțite se despică mânerul după care se introduce capul toporului în despicătura rezultată. Pentru a fixa capul toporului de mâner se răsucește funia pentru a fi puternică și durabilă după care se înfășoară în jurul capului toporului astfel încât să formeze un X pe capul toporului.
Pentru a doborî copaci se poate folosi și focul. Mai întâi se aplică un strat noroi sau lut pe copac cu o grosime de cam cinci centrimetri începând de la distanța de un metru și jumătate de la sol. Acest strat trebuie să fie astfel aplicat încât să nu curgă sau să cadă. După aceasta se aprinde un foc la baza copacului. În timp ce focul arde, copacul este cioplit cu o piatră ascuțită sau cu un băț astfel încât să se producă o crăpătură în copac care să devină din ce în ce mai mare până când partea de sus a copacului se desprinde de parte de jos și cade la pământ.
La doborârea copacilor se poate folosi și vibrația. Această metodă constă în împingerea copacului înainte și înapoi astfel încât copacul să înceapă să vibreze din ce în ce mai tare până când intră în colaps și se prăbușește.
După doborârea copacilor cu unelte și procedee primitive, omul primordial a dezvoltat unele și mașini eficiente pentru a defrișa pădurile într-un mod mai ușor și mai rapid.
Degradarea, decăderea și involuția omului, a naturii și a societății
Doborârea copacilor a condus la împuținarea pădurilor ceea ce a condus pe mai departe la modificări ale mediului ambiant ce au constat din apariția zonelor reci și a celor toride, declinul precipitațiilor regulate, apariția savanelor, diminuarea resurselor de apă dulce și împuținarea și distribuirea fragmentară a surselor de hrană vegetală precum: fructe, nuci, ciuperci, tuberculi, seminte și frunze.
Pădurea este un stabilizator climatic deoarece ea joacă un rol esențial în reglarea climei. Atmosfera terestră conține gaze cu efect de seră. Cele mai abundente gaze cu efect de seră sunt următoarele: vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, protoxidul de azot și ozonul. Pământul este încălzit de lumina solară, ceea ce face ca suprafața sa să radieze căldură. Această căldură este absorbită în mare parte de gazele cu efect de seră ceea ce conduce la încălzirea atmosferei și a solului. Această încălzire a atmosferei și a solului se numește efect de seră. Efectul de seră este un fenomen natural care este esențial pentru a susține viața pe Pământ. Fără efectul de seră, planeta ar fi cam cu 33°C mai rece. Copacul produce umbră. Copacul absoarbe dioxidul de carbon și îl reține în frunze și scoarță. Copacul absoarbe apă din sol după care o eliberează în aer sub formă de vapori de apă prin frunzele sale. Acest proces se numește evapotranspirație. Faptul că pădurea produce umbră, că absoarbe gazul cu efect de seră numit dioxid de carbon, că produce fenomenul numit evapotranspirație conduce la răcirea atmosferei. Jocul dintre încălzirea atmosferei datorită gazelor cu efect de seră și răcirea ei datorită pădurii are ca rezultat o climă stabilă și temperată. În concluzie, pădurea joacă rolul de stabilizator climatic și deci defrișarea pădurilor conduce la destabilizarea climei ceea ce înseamnă transformarea ei dintr-o climă stabilă și temperată într-una instabilă și cu diferențe mari de temperatură. Defrișarea pădurilor a condus la apariția perioadelor și a zonelor reci și a perioadelor și a zonelor toride.
Omul primordial a trebuit să se adapteze la noua climă caracterizată atât de temperaturi reci și foarte reci cât și de temperaturi toride. Apariția climei reci și foarte reci l-a adus în situația pe omul primordial să construiască sisteme de încălzire a locuințelor, să fabrice îmbrăcăminte și încălțăminte și să confecționeze acoperăminte pentru cap. Toate acestea au făcut ca blana omului primordial să devină din ce în ce mai inutilă ceea ce a cauzat subțierea ei prin reducerea pilozității ei.
Au mai existat și alte motive pentru care pilozitatea omului primordial s-a redus până când nu a mai avut decât pilozitatea minimă pe care o are omul de astăzi. Aceste motive au fost următoarele: diminuarea resurselor de apă dulce, împuținarea și distribuția fragmentare a surselor de hrană vegetală și trecerea de la o alimentație exclusiv vegetală la o alimentație omnivoră prin includerea consumului de carne.
Pădurea atrage ploaia printr-un proces complex denumit pompă biotică. Defrișarea pădurilor conduce la declinul precipitațiilor regulate, apariția savanelor, diminuarea resurselor de apă dulce și împuținarea și distribuirea fragmentară a surselor de hrană vegetală precum: fructe, nuci, ciuperci, tuberculi, semințe și frunze.
Datorită diminuării resurselor de apă dulce și împuținării și distribuției fragmentare a surselor de hrană vegetală, omul primordial a trebuit să treacă de la un comportament relativ relaxant de a se menține hidratat și de căutare a hranei la unul mai activ prin parcurgerea de distanțe din ce în ce mai lungi în vederea descoperiri de surse de apă și de hrană comestibilă de tip vegetal. În cazul lipsei de hrană vegetală, el a început să consume în mod ocazional stârvuri, iar mai târziu și-a creat unelte de pescuit și vânătoare pentru a vâna animale pentru a include carnea în alimentația sa. Hrana animală este mult mai bogată în calorii decât cea vegetală, însă ea este mai rară în natură și procurarea ei prin vânarea animalelor necesită urmărirea animalelor, deci urmărirea unor ținte în mișcare, ceea ce necesită multă energie. Intensificarea efortului de a căuta și găsi surse de apă și de hrană a condus la reducerea pe mai departe a pilozității omului primordial. Reducerea pilozității a fost un proces de adaptare la noile condiții și s-a produs în scopul de a evita supraîncălzirea.
Pentru a înțelege de ce omul primordial și-a pierdut în cele din urmă blana, mai exact spus de ce a trecut de la o pilozitate maximă la una minimă, este bine să știm ce este blana și la ce folosește ea.
Blana este formată din fire groase de păr care acoperă pielea aproape a tuturor mamiferelor. Ea este formată din două straturi de păr. Primul strat se află dedesupt și conține păr gras, în timp ce al doilea strat se află deasupra și conține păr gros. Primul strat acționează ca o pătură izolatoare care menține căldura. Al doilea strat este un strat de protecție care asigură impermeabilitatea. Blana este un tip de manta corporală specifică mamiferelor. Toate mamiferele posedă păr pe cel puțin o porțiune, iar majoritatea dintre ele îl au în abundență. Blana oferă izolație și protecție împotriva abraziunii, a umezelii, a razelor dăunătoare ale soarelui și a paraziților și microbilor potențial dăunători. De asemenea, blana funcționează ca un camuflaj pentru a-i deruta pe prădători, iar modelele sale distinctive permit membrilor aceleiași specii să se recunoască între ei. Mai mult decât atât, mamiferele își pot folosi blana în manifestările sociale pentru a indica agresivitatea sau agitația. Spre exemplu atunci când un câine își ridică părul, prin ridicarea involuntară a firelor de păr de pe gât și de pe spate, acesta trimite un semnal clar către provocatori să stea cât mai departe.
Chiar dacă blana servește acestor numeroase scopuri importante, o serie de familii de mamifere au dezvoltat un păr atât de rar și de fin încât el nu are nicio funcție. Multe dintre aceste mamifere trăiesc sub pământ sau trăiesc exclusiv în apă. La mamiferele subterane, cum ar fi șobolanul-cârtiță golaș numit și Heterocephalus glaber, lipsa părului a evoluat ca răspuns la faptul că trăiesc în colonii subterane mari, unde beneficiile părului sunt de prisos deoarece animalele nu se pot vedea între ele în întuneric și datorită faptului că structura lor socială este de așa natură încât se strâng pur și simplu laolaltă pentru a se încălzi. La mamiferele marine care nu se aventurează niciodată pe uscat, cum ar fi balenele, pielea goală facilitează înotul și scufundarea pe distanțe lungi prin reducerea rezistenței de la suprafața pielii. Pentru a compensa lipsa izolației externe, aceste animale au grăsime sub piele. În schimb, mamiferele semiacvatice, spre exemplu vidrele, au o blană densă și impermeabilă care captează aerul pentru a asigura o flotabilitate pozitivă, reducând astfel efortul necesar pentru a pluti. Această blană le protejează, de asemenea, pielea atunci când sunt pe uscat.
Cele mai mari mamifere terestre, anume elefanții, rinocerii și hipopotamii, au pierdut blana, deoarece sunt în permanență expuse riscului de supraîncălzire. Cu cât un animal este mai mare, cu atât are o suprafață de piele mai mică în raport cu masa corporală totală, deci cu atât este mai greu pentru el să își elibereze corpul de excesul de căldură. Pe de altă parte, șoarecii și alte animale mici, care au un raport suprafață-greutate ridicat, se luptă adesea să rețină suficientă căldură. Mamuții și alte rude ale elefanților și ale rinocerilor moderni erau lânoase deoarece trăiau în medii reci. Protecția exterioară formată din pătura de lână îi ajuta să își conserve căldura corporală și deci să își reducă consumul de hrană. Megaerbivorele de astăzi trăiesc în condiții caniculare unde o haină de blană ar fi mortală pentru animale de proporții atât de mari.
În ipoteza maimuțelor acvatice se presupune în mod eronat faptul că pilozitatea redusă a omului ar fi apărut ca o adaptare la viața sub pământ sau în apă. Pilozitatea redusă a omului nu este nici rezultatul unei dimensiuni corporale mari. Abilitățile superioare de transpirație ale omului sugerează faptul că pilozitatea redusă este strâns legată de capacitatea de termoreglare, deci de capacitatea trupului uman de a menține o temperatură constantă indiferent de variațiile temperaturii mediului ambiant.
Termoreglarea este o mare problemă pentru multe mamifere, nu doar pentru cele uriașe, care generează căldură abundentă în urma mersului sau alergării prelungite, mai ales atunci când trăiesc în zone caniculare. Aceste animale trebuie să își regleze cu atenție temperatura corpului, deoarece țesuturile și organele lor, în special creierul, pot fi afectate de supraîncălzire. Mamiferele folosesc o varietate de tactici pentru a evita supraîncălzirea ca spre exemplu: câinii gâfâie, multe specii de pisici sunt mai active în timpul orelor mai reci ale serii, iar multe antilope își pot descărca căldura din sângele din artere în sângele din venele mici care a fost răcit prin respirația pe nas. Pentru primate, inclusiv pentru oameni, transpirația este strategia principală prin care se asigură termoreglarea. Transpirația răcește trupul prin faptul că trupul produce lichid la suprafața pielii sub formă de transpirație care acumulează energia termică a pielii, iar aceasta se evaporă îndepărtând astfel căldură din trup.
Procesul de transpirație este diferit de la o specie la alta. Pielea mamiferelor conține trei tipuri de glande, anume glandele sebacee, apocrine și ecrine. Aceste glande produc împreună sudoare. La majoritatea speciilor, glandele sebacee și apocrine sunt situate în apropierea bazei foliculilor de păr și sunt glandele sudoripare dominante. Secrețiile lor se combină producând astfel un amestec uleios, uneori spumos, pentru a acoperi firele de păr. Spre exemplu, un cal de curse atunci când aleargă generează spumă. Acest tip de sudoare ajută la răcirea animalului. Dar capacitatea sa de a disipa căldura este limitată. Eficacitatea răcirii scade pe măsură ce blana animalului devine umedă și mată din cauza sudorii groase și uleioase. Pierderea de eficiență a răcirii apare deoarece evaporarea are loc la suprafața blănii, deci nu la suprafața pielii propriu-zise, împiedicând astfel transferul de căldură dinspre trupul animalului înspre exterior. În anumite situații, transferul de căldură este ineficient necesitând ca animalul să bea cantități mari de apă care ar putea să fie dificil de obținut. Mamiferele acoperite cu blană, forțate să facă exerciții fizice energice sau pentru perioade îndelungate de timp în timpul căldurii zilei, se pot prăbuși din cauza extenuării provocate de căldură.
Oamenii, pe lângă faptul că nu au blană, posedă un număr foarte mare de glande ecrine. Numărul de glande ecrine este între două milioane și patru milioane. Acestea pot produce până la 12 litri de sudoare subțire și apoasă pe zi. Glandele ecrine nu se grupează în apropierea foliculilor de păr, ci se află relativ aproape de suprafața pielii și evacuează sudoarea prin pori minusculi. Această combinație de piele goală și transpirație apoasă care se află direct deasupra pielii, în loc să se adune în blană, permite oamenilor să elimine foarte eficient excesul de căldură. De fapt, sistemul de răcire al omului este atât de superior încât, într-un maraton într-o zi călduroasă, un om ar putea întrece un cal.
Deoarece oamenii sunt singurele primate care nu au blană și care au glande ecrine în abundență, trebuie să se fi întâmplat ceva ce a favorizat apariția pielii cu pilozitate minimă și care transpiră. Transformarea pare să fi început odată cu schimbările climatice.
Odată cu declinul precipitațiilor regulate, în locul mediilor împădurite și preferate de oamenii primordiali au apărut pajiștile deschise de savană, iar hrana oamenilor primordiali, anume fructe, frunze, tuberculi și semințe, a devenit mai rară, mai fragmentat distribuită și supusă unei disponibilități sezoniere. La fel s-a întâmplat și cu sursele permanente de apă dulce. Ca răspuns la această diminuare a resurselor, oamenii primordiali au renunțat la obiceiurile lor relativ relaxante de căutare a hranei și au adoptat un mod de viață care era mult mai activ pentru a se putea menține hidratați și a obține suficiente calorii prin parcurgerea de distanțe din ce în ce mai mari în căutarea apei și a hranei comestibile de tip vegetal. În această perioadă, omul primordial a început să includă carnea în alimentația sa. Hrana animală este considerabil mai bogată în calorii decât cea vegetală, dar este mai rară în natură. Prin urmare, animalele carnivore trebuie să se deplaseze mai departe și pe suprafețe mai mari decât cele erbivore pentru a-și procura o cantitate suficientă de hrană. Animalele vânate sunt ținte în mișcare, cu excepția stârvurilor ocazionale, ceea ce înseamnă că prădătorii trebuie să cheltuiască mai multă energie pentru a-și procura hrana.
Intensificarea deplasării pe jos și a alergării, în timpul căreia activitatea musculară produce căldură în interiorul trupului, a necesitat ca omul primordial să-și îmbunătățească capacitatea de transpirație ecrină și să-și piardă părul de pe corp pentru a evita supraîncălzirea. Astfel, tranziția spre pilozitate minimă și spre un sistem de transpirație bazat pe glandele ecrine trebuie să fi apărut pentru a compensa încărcăturile mai mari de căldură care au însoțit noul lor mod de viață care era caracterizat prin locuirea în adăposturi încălzite, prin purtarea de haine și încălțăminte ce puteau produce supraîncălzire și de supraîncălzirea care putea să apară datorită efortului ce trebuia depus în timpul procurării de hrană.
În consecință, cauza inițială pentru care omul de astăzi are o pilozitate minimă în loc de blană a fost apariția tehnologiei artificiale care a condus la defrișarea pădurilor care a condus mai departe la transformarea climei temperate într-o climă instabilă cu diferențe mari de temperatură. Așa au apărut perioadele și zonele reci și toride. Omul primordial trebuia să se adapteze la această situație. Adaptarea la perioadele și zonele reci s-a făcut prin tehnologie, anume prin construirea de locuințe încălzite și prin fabricarea de îmbrăcăminte, încălțăminte și acoperăminte pentru cap. Această adaptare a condus la scăderea utilității blănii ceea ce a făcut ca pilozitatea lui să descrească din ce în ce mai mult. Omul primordial trebuia să se adapteze inclusiv la perioadele și zonele toride astfel încât să evite supraîncălzirea. Această adaptare a constat prin îmbunătățirea transpirației ecrine ceea ce a condus la inutilitatea aproape completă a blănii ceea ce a condus pe mai departe la o pilozitate minimă pe care omul de astăzi încă o mai deține.
Omul de astăzi deține o pilozitate minimă în comparație cu omul primordial care avea blană proprie. Prin urmare, orice explicație privind motivul pentru care oamenii și-au pierdut blana trebuie să expună și motivul pentru care omul de astăzi încă mai deține porțiuni cu păr. Părul capilar a fost păstrat cel mai probabil pentru a ajuta la protejarea împotriva căldurii excesive în partea superioară a capului. Părul dens de pe cap creează un strat protector de aer între scalpul transpirat și suprafața fierbinte a părului. Astfel, într-o zi caldă și însorită, părul absoarbe căldura, în timp ce stratul protector de aer rămâne mai rece, permițând sudorii de pe scalp să se evapore în acel strat de aer ceea ce conduce la eliminarea excesului de căldură a capului și deci conduce la menținerea unei temperaturi suportabile în regiunea capului. Părul pubian, cel axilar și cel inghinal servește la propagarea feromonilor, care sunt substanțe chimice ce au rolul de a determina un răspuns comportamental din partea altor indivizi. Părul axilar și cel inghinal mai servește și la menținerea lubrifiată a zonelor în care se află pe timpul locomoției. Datorită faptului că omul primordial deținea capacități puternice și abilități extrasenzoriale, el nu avea nevoie de tehnologie artificială.
Tehnologia artificială, văzută pe scara gigantică a timpului, nu este urmarea evoluției umanității, ci urmarea involuției ei. Ea este urmarea dorinței intuitive a oamenilor ca prin folosirea ei, oamenii să dețină din nou capacitățile puternice și abilitățile extrasenzoriale din trecut. Tehnologia naturală este cea mai avansată tehnologie din univers. Tehnologia artificială este doar o copie proastă a tehnologiei naturale. Ea aduce cu sine numai niște avantaje iluzorii și multe dezavantaje. Ea nu va putea niciodată ajuta omul să își recapete capacitățile și abilitățile pe care le-a avut în trecutul îndepărtat. Dimpotrivă! Tehnologia artificială va conduce la degradarea, decăderea și involuția omului, a societății și a naturii.
Înainte de apariția tehnologiei artificiale, pe pământ exista o climă temperată cu diferențe minime de temperatură. Omul primordial era perfect adaptat la această climă și de aceea nu avea nevoie nici de locuință călduroasă, nici de îmbrăcăminte și nici de încălțăminte care sunt realizate de tehnologia artificială. Omul primordial consuma hrană naturală și trăia într-un mediu ambiant natural ceea ce făcea ca el să aibă o sănătate solidă. Omul de astăzi consumă hrană nenaturală și trăiește într-un mediu ambiant plină de otrăvuri ceea ce face să fie mai tot timpul bolnav. În speranța deșartă că folosind tehnologia va deveni din nou sănătos, el a inventat medicina alopată care cauzează și mai multe boli. Omul primordial avea simțuri foarte dezvoltate. Omul din ziua de astăzi, în speranța deșartă că prin folosirea tehnologiei își va recăpăta acele simțuri, a inventat dispozitive optice pentru a vedea mai bine, parfumuri sintetice deoarece simțul lui olfactiv este slab și deci nu mai poate savura parfumurile naturale, dispozitive pentru redarea de sunete pentru a auzi mai bine, ingrediente chimice pe care le folosește pe post de întăritori de gust pentru a putea degusta hrana mai bine și creme sintetice pentru a-și unge pielea în speranța că așa își va îmbunătăți simțul tactil.
El avea hrană vegetală în abundență sub formă de fructe pe care le consuma crude și deci nu avea nevoie să facă un efort prea mare pentru a le procura, nu avea nevoie să-și prepare hrana și deci nu avea nevoie nici de unelte de prepararea hranei.
Omul primordial deținea o memorie acurată care îi permitea să memoreze o cantitate enormă de informații. Omul de astăzi, dorind în mod intuitiv de a-și recăpăta memoria acurată, a inventat diferite procedee, instrumente și mașini mnemonice precum păstrarea informațiilor sub formă scrisă, audio sau vizuală. O memorie acurată deține însă capacitatea de a memora informații reale și de a le găsi în foarte scurt timp, în timp ce procedeele mnemonice permit păstrarea inclusiv a informațiilor pseudoștiințifice și necesită mult timp pentru a găsi informațiile dorite. Omul primordial deținea abilitatea numită superintuiție cu ajutorul cărora putea achiziționa cunoștințe științifice numai cu ajutorul intuiției. Omul de astăzi, în dorința de a deține cunoștințe științifice, a început să studieze pojghița materială a realității inventând astfel știința academică. Cu ajutorul superintuiției, omul primordial era capabil de a înțelege absolut totul despre o formă sau un fenomen, în timp ce omul de astăzi nu poate să înțeleagă decât o foarte mică parte dintr-o formă sau dintr-un fenomen, nu poate înțelege conexiunile complexe dintre elementele componente ale acelei forme sau acelui fenomen și nu poate înțelege nici esența formei sau a fenomenului respectiv.
Omul primordial deținea abilitatea numită precogniție cu ajutorul căreia anticipa și intuia evenimente viitoare. Omul de astăzi, în dorința sa de a-și recăpăta recogniția avută și deci de a anticipa evenimente viitoare, produce tot felul de prognoze, statistici și simulări care în cele din urmă nu se adeveresc. Omul primordial deținea capacitatea de retrocogniție și putea astfel să perceapă evenimentele din trecutul propriu, din trecutul altor ființe sau din trecutul umanității. Omul de astăzi, în dorința sa de a cunoaște trecutul, a stocat informații despre trecut prin procedee mnemonice inventând în felul acesta o istorie plină de falsuri și minciuni cauzate de interesele sale private și de grup. Omul primordial deținea abilitatea numită telestezie cu ajutorul căreia putea vedea o țintă îndepărtată sau invizibilă ochilor materiali folosind percepția extrasenzorială.
Omul primordial deținea abilitatea numită telestezie și cea numită telepatie evoluată cu ajutorul cărora putea vedea o țintă îndepărtată sau invizibilă ochilor materiali folosind percepția extrasenzorială și putea transfera informații pe cale mentală și de a percepe informații prin intermediul percepțiilor extrasenzoriale. Prin acest tip de telepatie se puteau transmite imaginile tridimensionale ale unui fenomen cu toate caracteristicile sale ce puteau fi percepute de simțurile umane precum formă și culori, sunete, mirosuri, percepții gustative și percepții tactile. Oamenii din ziua de astăzi, dorind în mod intuitiv să recapete aceste abilități cel puțin în mod parțial, au inventat televiziunea. Cu ajutorul televiziunii se pot trimite la distanță imagini și sunete, însă aceste informații nu sunt nici pe departe atât de complete așa cum le-ai obține prin intermediul unei telepatii evoluate. În plus, cu ajutorul televiziunii se pot manipula oamenii. În mod metaforic spus, pentru a înțelege cum televiziunea poate manipula oamenii, ți se arată la televizor un șarpe cu un pește în gură și ți se spune că acel șarpe încearcă să salveze peștele de la înec în loc să ți se spună adevărul.
Cauza inițială pentru care omul de astăzi are o pilozitate minimă în loc de blană a fost apariția tehnologiei artificiale care a condus la defrișarea pădurilor care a condus mai departe la transformarea climei temperate într-o climă instabilă cu diferențe mari de temperatură. Așa au apărut perioadele și zonele reci și toride. Omul primordial trebuia să se adapteze la această situație. Adaptarea la perioadele și zonele reci s-a făcut prin tehnologie, anume prin construirea de locuințe încălzite și prin fabricarea de îmbrăcăminte, încălțăminte și acoperăminte pentru cap. Această adaptare a condus la scăderea utilității blănii ceea ce a făcut ca pilozitatea lui să descrească din ce în ce mai mult. Omul primordial trebuia să se adapteze inclusiv la perioadele și zonele toride astfel încât să evite supraîncălzirea. Această adaptare a constat prin îmbunătățirea transpirației ecrine ceea ce a condus la inutilitatea aproape completă a blănii ceea ce a condus pe mai departe la o pilozitate minimă pe care omul de astăzi încă o mai deține.
Degradarea, decăderea și involuția societății
Știința are două fațete. Cele două fațete ale științei sunt următoarele: știința spirituală și știința holistică.
Știința spirituală este știința care investighează fenomenele și regularitățile din univers prin deconectarea totală sau parțială a simțurilor trupești folosind tehnicile spirituale ce cuprind meditația, posturile corporale și respirația conștientă. Afirmațiile științei spirituale sunt fundamentale, provin prin cercetarea spiritului propriu care are loc în timpul meditației și sunt etern valabile. În spiritul ființei umane se află toată știința spirituală cu ajutorul căreia se pot înțelege toate principiile din univers deoarece universul este fractal. Fractalitatea este un fenomen complex ceea ce face să nu poată fi ușor de definit. Ea poate fi descrisă prin intermediul proprietăților sale. O proprietate a fractalității este autosimilaritatea. O formă este autosimilară dacă părțile sale individuale se aseamănă cu ea. Spre exemplu, feriga este autosimilară deoarece frunzele de ferigă se aseamănă cu feriga. Faptul că universul este autosimilar înseamnă că toate componentele sale sunt asemănătoare cu universul însuși. Omul este o componentă a universului, ceea ce înseamnă că el este similar universului. Acesta este motivul pentru care, în spiritul ființei umane, se află întreaga știință pe baza căreia funcționează universul. Această știință este de natură energetică și poate fi accesată prin practica spirituală. Esența tuturor formelor și fenomenelor din univers se găsește în suflet și spirit. În consecință, știința spirituală explică atât esența tuturor formelor și fenomenelor din univers cât și principiile fundamentale pe care se bazează acestea și de aceea ea este fundamentul tuturor științelor.
Știința holistică are ca fundament știința spirituală. Ea studiază fenomenele și regularitățile din lumea exterioară spiritului cu ajutorul simțurilor sau al extensiilor acestora, cum ar fi microscopul și telescopul. În acest mod, cercetătorul holistic explorează formele și fenomenele din univers prin analizarea părților lor constitutive și observarea proprietăților acestora. Cunoscând principiile pe care se bazează formele și fenomenele din univers, cercetătorul holistic poate înțelege în mod corect atât conexiunile existente dintre forme și fenomene cât și cele între componentele formelor și fenomenelor.
Știința spirituală și știința holistică formează un sistem științific perfect care poate fi numit știință spiritualo-holistică.
Acest sistem științific s-a degradat încontinuu ceea ce a făcut ca în ziua de astăzi să fie în mod complet înlocuit cu un altul pe care îl putem numi sistem academic.
Sistemul academic studiază fenomenele și regularitățile din lumea exterioară spiritului cu ajutorul simțurilor sau al extensiilor acestora, cum ar fi microscopul și telescopul. Acesta nu are ca fundament știința spirituală. Academicienii explorează formele și fenomenele din univers prin observarea proprietăților acestora și analizarea părților lor constitutive. Apoi, la rândul lor, părțile constitutive sunt încontinuu descompuse în părți din ce în ce mai mici pentru a fi analizate în continuare. Majoritatea academicienilor se pierd în multitudinea de informații pe care le obțin prin studierea mai multor părți componente și, datorită faptului că nu dispun de știință spirituală și deci nu cunosc principiile fundamentale pe care se bazează funcționarea universului, nu mai reușesc să facă în mod corect conexiunile dintre numeroasele informații pe care le dobândesc. Acest lucru conduce, în cele din urmă, la construirea de teorii academice bazate pe un fundament parțial sau complet greșit. Aceasta face ca aceste teorii și rezultatele lor să fie modificate în mod parțial sau total sau să fie declarate caduce din când în când. În consecință, teoriile academice nu au un fundament corect, se obțin prin studiul pojghiței materiale a realității, conțin conexiuni false, nu au continuitate logică și de aceea sunt supuse schimbării și înlocuirii lor din timp în timp. Știință poate fi numită numai aceea care oferă informații fundamentale ce au valabilitate eternă. Numai sistemul științific format din știința spirituală și cea holistică poate fi denumit pe drept cuvânt știință.
Sistemul academic s-a degradat și el în timp datorită apariției comerțului bazat schimburi comerciale prin intermediului banilor ceea ce a condus la apariția unui sistem pseudoștiințific.
Sistemul pseudoștiințific este format din teorii ce conțin foarte multe concepte și informații false combinate cu puține informații corecte în vederea consolidării acestor teorii și a ridicării consistenței lor. Acest sistem a apărut datorită banilor căci bani sunt sursa corupției. Academicienii au fost corupți cu ajutorul banilor pentru a reda o viziune despre lume ce reflectă viziunea superbogaților. Superbogații se cred stăpânii lumii și doresc să dețină din ce în ce mai multă putere și control asupra celorlalți. O metodă de a obține putere și control asupra celorlalți oameni este menținerea lor în bezna neștiinței. Acesta este motivul pentru care sistemul pseudoștiințific este finanțat într-o anvergură gigantică de către superbogați.
Prin degradarea, decăderea și involuția sistemului științific s-a produs inclusiv degradarea, decăderea și involuția societății umane.
Autor: Mihail Ispan
